Dorm între cărți, respir între cărți…

Scriu rândurile de mai la vale ca să… ca să punem lucrurile în ordine. Și încep așa (cum o făcu un copilaș cu mine): – Ați văzut serialul acela maraton de film ce se cheamă Dallas? – Hîhîî. Câteva episoade bune. – Ați văzut vreo carte prin odăile alea luxoase? – NU! Niciodată. Aceasta a fost… introducerea. Cuprinsul și încheierea – mai la vale. Pe omul din aval (soțul Ilenei Vulpescu, faimoasă cu romanul Arta conversației) l-am cunoscut prin 1996. Descălecase în Suceava cu niscai filmări. L-am prins – l-am executat. Ce-a ieșit, poftește și uită-te acilea…

 

– Scrieți cărți, traduceți, editați – și în ce aleasă ținută! – cărți. Sunteți un cărturar, stimate Romulus Vulpescu? – Noțiunea de „cărturar” este pe cale de dispariție, poate tocmai – paradoxal! – din cauza excesivei înmulțiri a mijloacelor de informare. Astăzi, oamenii se specializează pe domenii foarte înguste; pe vremuri, cărturarul trebuia să fie, vrând-nevrând, un om atoatecuprinzător, să fie aproape un renascentist; mă gândesc la un Dimitrie Cantemir, un Hasdeu, Pârvan, Iorga, Călinescu… Pentru mine, cărturarul de-acum, poate la fel de rar ca și cel de altădată, este omul care își poartă biblioteca în cap, neînsemnând că el nu trebuie s-o aibă și pe pereți, într-un fel. Deci, termenul – hai să nu spunem că alunecă spre arhaism –, are toate șansele să devină ceea ce se numește un cuvânt rar, un cuvânt prețios… În prezent, cuvântul se mai folosește, însă mai mult metaforic, fără semnificația lui reală, adâncă și, să-i spunem, concretă, cu acoperirea în aur – în aurul minții –, pe care-o avea odinioară. – Despre cărțile din biblioteca dv. personală ați binevoi să ne vorbiți? – Volume sunt vreo 20.000, dar cărți, din păcate, nu pot fi toate. Aș fi foarte onorat să pot lăsa moștenire patrimoniului românesc – patrimoniu în sensul averii patrimoniale românești – 2000 de cărți… Aș fi bucuros dacă printre cele 2000 ar figura măcar una scrisă de mine și măcar una scrisă de nevastă-mea… Până una alta, eu mă mulțumesc să las un custode. Foarte important! Îmi educ fiica și-am izbutit s-o educ în sensul ăsta. Adică, să le păzească și să le respecte citindu-le. Încolo, pot să vă spun că sunt unul dintre puținii oameni care nu poate să scrie la casele de creație. Nu pot să scriu decât între cărțile mele. Eu, dacă nu văd cărțile mele, în dreapta, în stânga, și nu simt în spate peretele de cărți, nu pot să scriu. A, sigur!, pot să scriu, așaa, o declarație de două rânduri, un articol de două rânduri. Dar nu pot să scriu decât în – cum a zis un prieten – „cavou”; altul a zis „o pădure”… Dorm între cărți, respir între cărți, trăiesc între cărți… Să vă spun că eu nu sunt ceea ce este un bibliofil. Nu adun cărțile pentru raritatea lor. Le adun pentru că mă interesează conținutul; am foarte multe cărți în zdrențe. Exemplare deteriorate teribil, pe care le-am luat pentru ceea ce scria înăuntru și nu pentru cum arăta cartea. Sunt și partizanul unei idei pentru care am avut o dispută – civilizată, urbană – cu profesorul Cioculescu! El afirma că bibliofilia, prin definiție, trebuie să fie numai pentru puțini. Adică, exemplare puține, rare, numerotate etc. Am spus: Nu! Pentru mine bibliofilia înseamnă cărțile de foarte mare frumusețe, realizate și ca obiecte de artă; cele cu conținut valoros, evident, dar și cu o prezentare grafică și un tipar de aceeași înaltă ținută… Din astea să se poată face tiraje mari ca, astfel, cât mai mulți oameni să poată să aibă „obiecte” frumoase. De aceea lansasem eu formula: nu numai „biblioteca pentru toți” – o chestie de utilitate –, ci „bibliofilia pentru toți”… – Cum îi vede Romulus Vulpescu pe confrați și cărțile acestora? Bunăoară, dacă v-aș pofti să recomandați cititorilor vreo 10 scriitori pe care îi admirați… – Nu știu dac-o să-mi iasă toți la numărătoare – mai țineți și dv. socoteala! –, iar ordinea în care eu le voi rosti numele nu e nici preferențială, nici ierarhizantă. E cum îmi vine în minte! La poezie lucrurile stau foarte simplu. Adică: Sorescu, Ana Blandiana, Doinaș, Ion Horea, Geo Bogza (dar și cu poemul în proză); proza: Buzura, Octavian Paler, Bănulescu, Mircea Horia Simionescu; la teatru: n-am ce spune! Ei, să știți, acum că eu puteam începe proza cu Ileana Vulpescu. Am zis c-ar fi mai bine s-o las în urmă: și din motive de ordin… alfabetic! Faptul că mi-e nevastă este neșansa ei, faptul că eu o citez este șansa mea de om care citește. Și… cam atât! Sigur, se poate, fără voia mea, să mai fi scăpat niște oameni, pentru că, așa, luat mai repede, nu m-am gândit. În general, nu stau să fac ierarhizări și ați văzut că v-am dat numai oameni în viață; contemporan, după mine, este și Philippide, deși e un clasic, dacă vreți. Dar, apropo de asta, să știți că eu lucrez la o carte pe care, probabil, am s-o tipăresc în străinătate, de poeți români în limba franceză. 10 poeți clasici moderni, cum i-am numit eu, între care, evident, intră și Phillippide, și intră și Barbu, și Bacovia, și Blaga, și Voiculescu, și Pillat, și Călinescu, da, Călinescu! Este o traducere cerută de un editor francez care are încredere în selecția mea, un florilegiu cu maeștrii mei în metaforă. Vor figura acolo și M. R. Paraschivescu, și Mateiu Caragiale… – Sunteți de-acord să revenim la… cărți? – …dac-ai pune una lângă alta cărțile care s-au tipărit în țara asta de când se tipăresc la noi cărți, ai acoperi, o dată și jumătate, întregul teritoriu al României! Am calculat pe-o suprafață medie a unei cărți. E o chestiune pe care o știu de ani de zile și-am spus-o de nenumărate ori, vorbind așa cu oamenii sau ținând conferințe sau evocând patria, istoria ei. Mai mult decât o metaforă! Un adevăr!