Cei vinovați să-și pună ștreangul singuri !

Pe George l-am întâlnit la Concursul „Labiș”, într-una din toamnele neasemuite ale Bucovinei. Nu mai bea (o făcuse îndeajuns la viața lui!). Acum, când cu toții păpau și holercuiau pofticios la masa cu ștaif festiv din căminul cultural de la Mălini, poetul doar îndemna cu țuică pe instrumentiștii tuciurii care-i stârniseră uimirea. Erea hăt încolo de ’89…

 

Pe Georgică Țărnea, delicatul poet cu mămică de pe meleagurile Litenilor noștri, l-am văzut pe scenă la Suceava, însoțindu-l pe moroșeanul Hrușcă ce-i cânta în spectacol pe versurile lui. O splendoare în totul! L-am poftit la o vorbă, pentru ziarul „Crai nou”, și a făcut-o. Iată! Și dacă se va fi schimbat – astăzi! – ceva din datele problemei de-atunci (1996), să mă anunțați musai și pe mine, prieteni! – Cum e cu țara asta, cu viața asta, cu Suceava asta? – N-am mai fost de mult la Suceava, pentru că nu s-au răsturnat vremurile peste noi, dar oricum le-am simțit; unii dintre noi și-au făcut carapace din aceste vremuri și au purces pe urmă la atac într-un fel tare ciudat. Unii și-au uitat prietenii, alții și-au uitat obârșiile și, în mod foarte ciudat!, în numele libertății pentru care a curs sânge, se fac atâtea nemernicii încât numai de bucurie nu-ți arde! Oricum, așa cum spuneam și-n timpul spectacolului (e vorba, așadar, despre un spectacol cu Ștefan Hrușcă – n.n.), pentru mine Suceava înseamnă un punct de reper esențial și-n biografia mea, și-n ceea ce privește mersul normal al tuturor românilor, pentru că aici, la Suceava, încă mai sunt brazi seculari, aici, la Suceava, încă mai este mireasmă de tămâie și, de ce să nu spunem lucrurilor pe nume, aici la Suceava se simte încă foarte românește, ceea ce nu se simte la București! Trăind în acea groapă de gunoi foarte strălucitoare, pavată cu tot soiul / sau tapată mai bine zis / tapată mai bine zic, cu tot soiul de reclame strălucitoare, încet-încet nu-ți pierzi simțul umorului, pentru că Bucureștiul arată a orice, numai a Capitală a României nu arată! Repet ce-am spus pe scenă, pentru că mi se pare că-ntr-adevăr trăim niște vremuri de nerânduială: câtă vreme aleșii noștri, fără nicio excepție!, se împovărează de la o zi la alta cu privilegii și nu cu grijile noastre, câtă vreme lucrurile fundamentale care țin de destinul acestei țări și de destinele acestui neam devin obiecte de târguială politică și de joc foarte ciudat la taraba succesului politic, câtă vreme, așa cum spuneam, Ministerul Culturii se transformă, de la o zi la alta, într-un tot mai mare… Mister al Culturii!, câtă vreme culturnicii se bat cu pumnul în piept că reprezintă România, te miri unde-și folosesc cel mai mic prilej pentru câte-un chiolhan internațional, în timp ce mănăstirile Bucovinei, mănăstirile Olteniei și alte, și alte așezăminte culturale se prăbușesc sub ochii noștri, câtă vreme este cu putință ca la 200 de pași de Parlamentul României un semen de-al nostru să intre în putrefacție, într-o casă din București, și pe domnii parlamentari lucrul acesta să nu-i doară, să nu-i sperie, eu cred că trăim niște vremuri de atât de cumplită nerânduială încât nu-i este permis, mai ales unui om care și-a pus condeiul în mână și-a făcut din aceasta un destin, să se gândească la soarta sa, să se gândească la binele său și să nu țipe!, și să nu urle cât îl țin bojocii, cât îl țin puterile, că… AJUNGE! Pentru că ajunge ceea ce fac nemernicii cu scumpa și minunata glie românească! Dacă cineva, vreodată, a avut măcar un vers în minte din „Doina” lui Eminescu ar trebui să se cutremure-acuma! Cei vinovați să-și pună ștreangul singuri, iar ceilalți să nu-i privească în ochi niciodată, pentru că nici măcar să fie atinși de noi nu merită acești nemernici!! Lăsați și dați uitării! Să fie părăsiți de absolut toți și singura pedeapsă care li se cuvine este aceea de a muri în cea mai cumplită uitare…