N-A PLECAT CU TOTUL NICIODATĂ…

„Cum voi trăi fără el?”, îngâna pentru sine soția îndoliată, fără să-și dea seama că este auzită de cei din jur, sosiți cu tristețea și disperarea despărțirii de un om care doar cu două zile în urmă ținea prelegeri în fața studenților, se zbuciuma pentru viitorul catedrei conduse de el și al limbii noastre române, se reținea până în puterea nopții la masa de scris ca în zorii dimineții să-i citească o nouă poezie sau un proaspăt pasaj din continuarea romanului „Eterna”.

 

Aceeași întrebare pâlpâia în inimile învățăceilor, prietenilor, colegilor de serviciu și de condei, fie români ori de alte neamuri, aruncați subit în durerea cuvintelor de ultim rămas bun de la Grigore Bostan. Pentru ei, însă, profesorul, scriitorul, folcloristul, membrul de onoare al Academiei Române era doar o întruchipare de valori naționale, o personalitate după care se cuvine să ne măsurăm vorbele și faptele… Pentru dna Lora, care îi cunoștea mai profund decât oricine mistuirile și crezul vieții, întrebarea „Cum voi trăi fără el?” avea cu totul alte semnificații. Au trecut deja șapte ani din toamna plecării celui care ne-a fost călăuză în drumul nebulos al regăsirii ființei noastre românești (știu că nu i-ar fi plăcut remarca, dar n-am cum ocoli acest adevăr recunoscut pe meleagurile nord-bucovinene). Ce au făcut, cum au trăit și cum îi urmează crezul cei care l-au avut pe Grigore Bostan de profesor la facultate sau ca primul președinte și fondator al Societății pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” e un subiect mai complicat și nu țin să-l abordez în acest context. Docentul universitar Lora Bostan, însă, în acest răstimp a găsit puteri nu pur și simplu să trăiască, ci să continue și viața distinsului dispărut – prin manuscrisele ce i le-a publicat, cărțile reeditate, manifestările evocatoare, organizate atât la Catedra de Filologie Română și Clasică, în cadrul Universității Naționale „Yuri Fedkovyci”, cât și prin localitățile românești din ținut, de unde Grigore Bostan a cules comori folclorice, tezaurizându-le în analele veșniciei. În această perioadă de viață fără Grigore Bostan, care doar pentru străini a trecut pe neobservate, ea a ieșit din conul de umbră al prestanței soțului, adunându-i poemele în antologia „A treia chemare”, apreciată de scriitorul Arcadie Suceveanu ca „o carte din panopticul literaturii române”, editând reperele biobibliografice și analitice din viața și creația scriitorului, inaugurând, în 2007, Festivalul internațional studențesc de creație literară „Grigore Bostan”… Una din cele mai recente și importante realizări este apariția volumului de proză științifico-fantastică „Eterna”, în care a fost inclus romanul rămas în manuscris „Eterna – 2, sau Peștera Urșilor”. Simpozionul Internațional „Grigore Bostan – 70. Probleme actuale de filologie română” se ancorează în aceeași perpetuare a sentimentului că cel comemorat n-a plecat dintre noi și nu va lipsi niciodată, deși absența sa acut simțită este foarte păgubitoare pentru unitatea de cuget și simțiri, pentru integritatea și neîntinarea idealurilor naționale. De fapt, această manifestare de anvergură ce a unit savanți de elită și simpli, dar ardenți, străjeri ai limbii române din diverse colțuri ale lumii trebuia să se desfășoare cu un an înainte, când s-au împlinit șapte decenii de la nașterea celui care a scris „Și totuși mi se pare că vom fi/ Cât pietrele-n Carpații noștri tineri”. Anul trecut, însă, jubileul a fost marcat mai mult ca o reuniune de suflet, în dimensiunea evocărilor și regretelor – n-aș vrea să zic „modest”, ci sub nivelul meritelor personalității comemorate și în afara datoriilor/responsabilităților ce ni le-a lăsat. În această toamnă (10-12 octombrie), când se împlinesc șapte ani de la stingerea savantului și poetului, sub auspiciile trecutului său jubileu, UNC, Catedra de Filologie Română și Clasică, Centrul de filologie română comparată „Grigore Bostan”, Societatea pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” au reușit, datorită sprijinului Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, să reducă din restanțele ce le avem față de memoria acestui nume, adunând în Sala Roșie a Universității cernăuțene personalități care, într-o măsură mai mare sau mai mică, poartă răspunderea pentru perpetuarea limbii române. Respectându-se, pe cât e posibil la manifestări de acest gen, una din calitățile distincte ale profesorului Grigore Bostan, căruia îi erau nesuferite lauda de sine, grandoarea, înălțarea propriei persoane pe piedestalul gloriei efemere, în programul conferințelor în plen au fost propuse spre dezbatere subiecte referitoare la dramatismul limbii române în spațiile din afara țării, precum și alte probleme care îl nelinișteau și constituiau chintesența activității sale filologice și de cercetare literară. După tradiționalele mesaje de salut (dl Roman Petrișin, prorectorul UNC, Tatiana Popa, Consulul General al României la Cernăuți, care a accentuat asupra imperativului de a ne pune în evidență valorile, Boris Bunciuk, decanul Facultății de Filologie a UNC, Ludmila Zbanț, decanul Facultății de Limbi Străine de la Universitatea de Stat din Chișinău, Victor Grecu, profesor la Institutul de cercetări socio-umane din Sibiu ș.a.), dl Gheorghe Jernovei, actualul șef al Catedrei de Filologie Română și Clasică, a făcut un excurs în istoria filologiei române la Universitatea din Cernăuți, de la înființarea căreia la 4 octombrie 2011 s-au împlinit 136 de ani. Răsfoind pagini din trecut, el a ilustrat că filologia română la Cernăuți este o materie eternă, iar catedra s-a realizat ca instituție românească în toate epocile. Caracterizând succint activitatea titularilor catedrei, de la Ion Sbiera (1875-1906), Sextil Pușcariu (1906-1919), Leca Morariu, Vitalie Sorbală (1974-1979), el s-a oprit mai detaliat la noua epocă, numită „Grigore Bostan”, perioadă încununată cu revenirea la grafia latină și la denumirea firească „filologie română”. În intervalul respectiv au fost puse bazele științifice ale studiilor comparative de folclor, a început valorificarea creației literare din nordul Bucovinei, eforturi materializate de Grigore și Lora Bostan în impunătoarea antologie „Pagini de literatură română, Bucovina, regiunea Cernăuți, 1775-2000”. Profesorul Anatol Ciobanu din Chișinău a făcut ca personalitatea lui Grigore Bostan să fie mai prezentă și mai vie prin dezvăluirea calităților sale de filolog și romanist, care au lăsat amprente în știință, dar mai ales au marcat cultura filologică a românilor din nordul Bucovinei. Cu afecțiune nuanțată de pedantism savant i-a enumerat virtuțile intelectuale și omenești: inteligență sclipitoare, erudiție enciclopedică, talent oratoric, curajul de a spune adevărul, dragoste nețărmurită de neam, părinți, studenți și meleagul unde „a păstorit cuvinte în Carpați”. Cu un subiect inedit s-a prezentat Eugen Munteanu, profesor universitar și directorul Institutului lingvistic „A. Philippide” din Iași, introducând auditoriul într-un domeniu de cercetare aproape virgin – „Unitatea studiilor biblice pentru înțelegerea dinamicii evolutive a limbii române”. Cu o impresionantă deschidere și simplitate, discuțiile cu dl Eugen Munteanu au continuat la o cafea, în afara conferințelor. Rănile nevindecate ale limbii române, balansarea continuă între adevăr și manipulare au constituit laitmotivul comunicărilor delegațiilor din Republica Moldova – Maria Șleahtițchi, prorectorul Universității „Alecu Russo” din Bălți, Irina Condrea, șefă de catedră la Universitatea de Stat din Chișinău, și mai-sus numita Ludmila Zbanț. Comorile de imaginație și gândire din creația lui Grigore Bostan au fost puse în valoare de membrul Academiei de Științe a RM, Vasile Pavel, originar din Bucovina. Pornind de la activitatea lui Grigore Bostan în domeniul valorificării folclorului și literaturii române, profesorul Victor Grecu din Sibiu a vorbit despre preocupările „Astrei” privind unificarea și cultivarea limbii române literare. O conotație aparte au avut comunicările profesorilor ucraineni, Bogdan Melniciuk și Nadia Babici, ambii abordând tematica eminesciană („Coordonate ucrainene ale creației lui Mihai Eminescu” și, respectiv, „Imaginea lingvistică a iubirii în traducerea ucraineană a poemului Luceafărul”). Interesul pentru Eminescu și, în genere, pentru literatura română le-a fost inspirat de regretatul lor coleg Grigore Bostan, datorită căruia au ajuns la Ipotești și pe alte drumuri eminesciene. În cel mai scurt rezumat, se poate spune că toate comunicările, precum și dezbate-rile din cadrul lucrărilor pe secțiuni (au participat cadre universitare din Cluj-Napoca, Craiova, București etc.) și-au atins scopul de a acoperi „petele albe” și a integra un șirag de valori într-o valoare unică, care pentru noi este Grigore Bostan. La „masa evocărilor” au răsunat poezii ale comemoratului, cântece pe versurile sale, au fost jucate scenete din literatura clasică, confirmându-se evidentul adevăr că mai avem nevoie de cuvântul lui. Dar, mi se pare, concluzia cea mai inspirată aparține scriitoarei din Botoșani, Lucia Nenati-Olaru, rostită la masa de pomenire oferită de dna Lora, într-un loc romantic ca în versul „Pe unde drumul ne ducea spre rai”: „Grigore Bostan ne învață cum trebuie să trăim ca să nu murim”. Nu e ușor să susținem examenul la această școală a vieții, mai ales după ce a plecat dintre noi profesorul în fața căruia uneori ne era rușine pentru cum trăim și cum vorbim.