La viața mea…

Taare frumoși și capricioși mai suntem! Ne amintim de amici când e soroc de aniversare ori onomastică. E bine că și atunci. Moare omul, ne amintim de el, focalizăm pe el. Și pă urmăă ?! Pauză ! Îți mai amintești de Fl. Pittiș, de Adrian Pintea, de Georgică Pruteanu ?! Nu prea.

 

A murit Diaconescu venerabilul, ține presa o vreme, și pe urmă? De Coposu cine-și mai aduce aminte?! Poate acu, nițel. Și pe urmă?! Oale și ulcele. Oale și ulcele vom fi și noi! Scria, la intrarea într-un țintirim fain de tot : Am fost ce sunteți / Veți fi ce suntem. Chiar așa! Până voi găsi, frunzărind arhiva, interviul meu cu el, cu Ionică Răducanu (n. pe 1 decembrie, ca și sora mea Aura, recentă doftoriceasă în științele cercetării!) haideți, de ce nu, să mai rememorăm, încă, figura carismaticului brăilean și jazzman, că poate nici el, saracu’ !, nu s-o fi răcit dă tot… Am zeci de fulare… Am zeci de fulare pe care le țin în pian. Am pianul burdușit de fulare, să nu-mi deranjez vecinii de bloc. Și degeaba, că tot bat în țeavă, dracu’ s-o ia de garsonieră! Ei bat, bat și eu, o dată am bătut așa de tare că s-a spart țeava, inundație, a venit administratorul, eu am plecat de-acasă, le-am lăsat ușa deschisă să se descurce… Unde sunt vremurile de altădată? Când m-am mutat în blocul ăla, era un bloc de artiști, un bloc cu poeți, pictori, muzicieni… Mi-aduc aminte, cântam tot timpul. Într-o noapte am cântat până la patru, iar când m-am oprit, m-a sunat un prieten poet de la etajul doi: Johnică, de ce te-ai oprit, mai cântă, bre, că nu pot să dorm altfe! Iar eu stau la șapte. Dormeau cu ușa deschisă, doar ca să m-audă cântând! Iar în ziua de azi, îmi bat vecinii în țeavă… Și proasta aia răspunde… Am văzut un sondaj într-un liceu și, la un moment dat, o întreabă cineva pe o puștoaică dacă știe cine a fost Nichita Stănescu. Și proasta aia răspunde, fără să clipească: da, știu, a fost o mare poetă a României! Auzi, să-l facă pe bietul Nichita femeie, se răsucește săracu’ în mormânt… Și eu, care am dormit doi ani cu Nichita în aceeași pivniță, să trăiesc momentul să aud o asemenea enormitate… Tâmpitul din closet Odată, eram într-un bar din București. Cum am diabet, m-am dus la toaletă să-mi fac doza de insulină. Lângă mine, la pișoare, un individ mătăhălos, ditamai haidamacul. Scot seringa, mă înțep, ăla pică brusc din picioare, mai-mai să dea cu capul de chiuvetă. Ce-ai, bre ?, îl întreb. Vai, nea Johnică, iartă-mă, da’ n-am știut că te droghezi! Tâmpitul! Și măcar de-ar fi fost singurul… Am băut butoaie de whisky… Educația mea, și a tuturor celor din generația mea, au fost strada, cartierul, oamenii cu care eram. Fiecare contribuiam cu o picătură la frumusețea țării. Când spun frumusețe nu mă refer la cea a naturii, pentru că aia o dă Dumnezeu. La viața mea, am băut butoaie de whisky. Am fumat și marijuana. Dar nu am fost niciodată atât de otrăvit precum băutura pe care am băut-o la Leordeni și care se numea „Adio mamă, te-am văzut printre morminte”. Era o băutură albastră… Ca un nebun, după un zâmbet de fată… …primăverile copilăriei, când ieșeau țigăncile cu ghiocei și zambile, când se însorea puțin, se schimba lumina de iarnă și adia ușor vântul de simțeai că plutești deasupra pământului. Soarele era crud, n-avea putere, dar venea, așa, o căldură parcă de jos în sus, din pământ. Umblai ca un nebun după un zâmbet de fată, după un clipit de gene. Cât am fost copil (mare haimana, până am început să iau serios pianul!), mama știa că de cum dădea colțul ierbii și până se usca, toată ziua stăteam afară, la joacă. Era o fericire pentru toată omenirea. Pe noi, adolescenții, ne făcea să visăm; tinerețea pulsa în noi și știam că puteam să cucerim lumea întreagă. Tot primăvara, lumea ieșea la terase și grădini, orchestrele își recompuneau repertoriul și reîncepeau programele teatrelor de vară… Primul pupat… Apoi, în luna mai începea să cânte mierla și spectacolul primăverii era deplin. După părerea mea, mierloiul e cel mai grozav cântăreț al pădurii. Când mi-am depășit timiditatea și am invitat prima oară o fată la plimbare în parc, aveam vreo 17 ani. Îmi amintesc că ne-am așezat pe o bancă și deasupra noastră, în teii din Parcul Mare al Brăilei, cânta mierla cântecul ei de dragoste. Mie îmi transpiraseră palmele de emoție. Îmi înfășuram mâna în batista pe care o purtam în buzunar, doar ca să o pot ține pe ea de mână, în continuare. Inima îmi bătea nebunește și nu mă gândeam decât cum să fac să o sărut ! („Bibliografie”: Q magazine)