Suferința este normală (I)

Aflu cu bucurie profundă și specifică… că o convorbire a mea cu Vasile Andru, sapiențialul scrib mușenițan, va fi inserată într-un volum iminent. Salutăm, salutăm! Până acolo, astăzi, pentru fidelii rubricii noastre, câteva… felii.

 

Ultima învățătură despre faptul că noi nu ne sfârșim Dumitru Brădățan: Cu ce treburi pe la noi, în Bucovina? Vasile Andru: Cu treburi de suflet, de carte și de parte. Suflet: am trecut pe la Rădăuții adolescenței noastre și prin preajmă de Siret, prin preajmă de vatră; carte: aduc în geantă cărțile mele recent apărute, Viață și veac, Exorcismele și cartea ta Doamne, ajută; parte: s-a petrecut acea formalitate notarială a succesiunii, a preluării moștenirii terestre… rămasă de la părinții mei. Și această moștenire terestră nici n-o simt ca fiind palpabilă, reală… Moștenirea pământeană este cu totul și cu totul mică față de moștenirea adevărată pe care o avem de la părinți, și care este gena prețuirii vieții, gena mulțumirii. Există un segment generic chiar așa semnificat: gena prețuirii vieții. D.B.: Cum e omul fără părinți? Care, ai tăi părinți, s-au petrecut la Domnul după 90 de ani fiecare… V.A.: [Mirare la taina longevității.] Nu știu să existe om fără părinți. Îi ai și înainte de venirea pe lume, îi ai din embrion, și-i vei avea totdeauna. Înțeleg că ai vrut să întrebi cum este omul care, la un moment dat, se trezește că părinții săi se mută la Domnul. Întrebarea eu aș reformula-o: Ce simte omul când își vede părinții mutându-se la Domnul? Iată. Când lucrul acesta se întâmplă târziu (și acest târziu a primit numele de „sfârșire naturală” sau „în ordinea firescului”), adică nu se întâmplă prin vreun accident, așadar când lucrul acesta survine după o viață nonagenară (tatăl avea spre 94 de ani), mutarea la Domnul a părinților este o mirare la taina longevității. Mirarea că ei, care parcă știau un secret al păstrării vieții în trup, totuși s-au dus. Când unul moare la 50 de ani, se spune: „I-a venit vremea”… Când unul moare la 90 de ani, se spune: „Putea să mai trăiască”… Și tot atunci, lângă părinții ca sursă a ființei tale, conștientizând acut că ei sunt sursă a ființei tale, ai o ultimă învățătură despre continuitatea viului peste limitele trupului trecător. Ultima învățătură despre faptul că noi nu ne sfârșim. O afli acolo, la trecerea lor. Ultima învățătură despre faptul că există o continuitate de conștiință nu numai între tine și ascendenții (sau descendenții) direcți, ci între tine și omenire. Și nu numai atât. Există o continuitate (de gând, de conștiință) între generații. Această ultimă învățătură frapant până la anatomic o poți avea în acest context. Deși există și ispita ca în acest context să te încerce și gândul că viața este o iluzie, un mare scenariu al iluziilor. Ai de ales între două semne. Întâi te ispitește această perspectivă (că viața este o iluzie), când vezi inerți niște oameni care au fost atât de vii, intens vii, extens vii: aveau atâta viață în ei, că ți-au dat și ție. Și totuși, s-au dus! Prima mișcare a minții este să spună: totul este o iluzie! Dar a doua mișcare a minții și cea adevărată, adică pe potriva firii, este să spună: ei au fost o conductă, o albie a râului genetic, un potir al duhului. Viața are o continuitate pe care numai așa o simțim. Oamenii sunt în continuitate… D.B.: Merită?! V.A.: Da. Cu prisosință. Viața merită. De altfel, ea nu ne întreabă, ci trece prin noi. Acum a venit, acum s-a dus. Întrebarea ta este sau un răsfăț, sau un prilej de îndemn la ridicare pentru cei căzuți. Merită cu prisosință, chiar dacă este o taină întreită: de unde venim și spre ce mergem și de ce a fost creat omul. Căci noi nu știm. Deocamdată nu știm. Deocamdată știm că omul a fost creat să se rostească și să se mântuiască. Dar nu știm de ce a fost creat să se mântuiască. Nu știm acest lucru. Chiar și în aceste condiții, când nu știm încă rostul, merită. Este adevărat, știm că pe secțiunea aceasta palpabilă și vârtoasă, încarnată, rostul este bucuria și comuniunea… D.B.: Văz pe chipul tău surâsul buddhic! V.A.: Așa-i. Cred că vine de la părinți, cred că este genetic. Mama, în pragul trecerii, încă găsea duh să ne spună vorbe de duh… Suferința este normală… (Va urma)