Ochi în ochi

Poate că vi s-a întâmplat și dvs., în situații ca cele de la sfârșitul acestei săptămâni, când lumea iese din case să vadă, să audă… Fiindcă tehnica a evoluat atât de mult, iar rodul ei a devenit atât de accesibil celor mai mulți, nu pleci din casă fără să porți la tine măcar un aparat de înregistrat imagini. Și ți se pare, din ce în ce mai des, că îți apar în cale aspecte (secvențe ale “evenimentelor”, nu-i așa?) pe care nu se poate să nu le faci… nemuritoare. Se întâmplă, așadar, să pui aparatul la ochi și să vezi (sau să înțelegi mai târziu, dacă după descărcarea pozelor/ filmului mai apuci și să le vizionezi) că nu faci altceva decât a-i lua la ochi pe alții care deja te-au luat la ochi! Într-o vreme ne mai priveam în față; acum trecem grăbiți unii pe lângă alții, dar găsim prilejuri în care să ne sorbim în priviri prin lentile.

 

Ca niște miopi, ca niște din ce în ce mai îndepărtați. Încă nu-i clar scopul pentru care ne comportăm astfel (fiindcă despre un comportament este vorba, nu de altceva!): pentru a ne sprijini memoria pe care o bănuim (din ce în ce mai) șubredă sau pentru că am agonisit sculele și, fiindcă tot le avem în proprietate, le utilizăm? Dedic aceste rânduri și participanților la o recentă lansare de carte unde am constatat că cel puțin jumătate din public, pe toată durata întâmplării, nu a făcut decât să joace rolurile unor preocupați reporteri și cameramani. Unii erau atât de absorbiți de îndeletnicirea lor, încât cutez să cred că n-au priceput mare lucru din ceea ce se petrecea în față-le. Au ratat… transmisia în direct și, poate, acasă, vor fi privit reluările. Dar le vor fi privit totuși sau le vor fi stocat doar într-o memorie artificială, peste care deja au înghesuit alte și alte întâmplări… memorabile?