Educație fără bani

Rezultatele submediocre la Bac și titularizare în învățământ au declanșat în spațiul public o furie peste așteptări. Isteria a cuprins succesiv elevi, părinți, autorități nu doar didactice, jurnaliști și nelipsiți politruci care, fiecare cât îl duce capul, încearcă să profite electoral fie din nenorocirea tinerilor, căci nenorocire este, oricât ne-am ascunde sub motivații ipocrite, fie din amenințarea la adresa viitorului românesc.

 

S-au tras câteva învățăminte: nu se poate face școală fără bani, nici fără elevi dornici de învățătură, darmite fără dascăli bine pregătiți și motivați. Deși sunt condiții recunoscute de toată lumea, niciuna dintre ele nu a fost abordată principial de către autorități, interesate să-și apere doar propriul statut, ca și cum nimeni n-ar fi vinovat și n-ar fi vorba de o bună parte a contribuabililor care puteau fi tratați măcar cu atenție și respect. De ce nu învățăm de la cei ce știu? Când nu știi ori nu poți face un lucru, e firesc să înveți sau să ceri ajutor. Nu e o rușine să înveți, indiferent de vârstă și poziție socială. Dar e condamnabil să nu-ți recunoști neputința și să nu te folosești de cuceririle științelor didactice, de experiența (savoir-faire sau know-how), toate gratuite, pentru a realiza un învățământ performant. E vorba de viitorul copiilor. În plus, cunoașterea și înțelepciunea, meșteșugurile și artele oferă o anumită aură socială și noblețe de caracter în societățile întemeiate pe merite și valori unanim recunoscute. E adevărat, România alocă educației cei mai puțini bani din UE, dar nici puținul de care dispunem nu-l folosim rațional, gospodărește. Astfel, după cum reiese din presă, investițiile în termopane, modernizări și reparații au costat adesea de 2-3-4… ori mai mult decât prețul real. Dar Guvernul finanțator n-a fost/nu este nicidecum interesat de soarta banilor. Gratuitate și indolență Cadrele didactice au beneficiat, cele mai multe, de studii gratuite în universități, de perfecționări periodice, unele din bani publici, altele pe proprie cheltuială, dar Guvernul finanțator n-a fost/nu este interesat să evalueze corect calitatea și competențele plătite din banii săi. Doar numărul de diplome și mediile obținute de cursanți e clar că nu oferă indicii suficiente, iar rezultatele așteptate nu se văd. În ceea ce privește finanțarea per elev, guvernul ar trebui să recunoască cinstit că nu poate asigura gratuitatea generalizată și să încerce alt gen de distribuire. Are suficiente exemple în Apus unde gratuitatea e condiționată de note, comportament și venituri. Cu cât e mai celebră instituția școlară, cu atât mai puțin se glumește cu cartea. Cine n-are chef să învețe pierde bursa, subvenția, creditul și plătește școlarizarea. La fel, cine are chef să se grozăvească, să-și înjure profesorul, ori, mai grav, să-l violenteze. Evaluare cu profesioniști În privința evaluării, sistemul actual permite școlilor slabe să-și fure ele înseși căciula. Soluția propusă de Legea Marga, inspirată de sistemul educațional englez și nu numai, era externalizarea evaluării finale. Pentru că atingea interesele învățământului particular în plină „ascensiune”, pe care pur și simplu l-ar fi desființat, s-a renunțat la ideea evaluării profesioniste după plecarea Domniei Sale. Nici în ultimul ceas guvernul nu este interesat de evaluări obiective ca să știe ce se ascunde în spatele diplomelor. Deși statul le garantează o mulțime de drepturi. Camerele de luat vederi din clase nu-i ajută pe elevi să știe mai mult, nici să aibă deprinderile, priceperile, competențele dorite. A evalua corect, chiar cu respectarea principiilor docimologice, nu înseamnă a învăța, a cunoaște. Ce-ar fi de făcut? Creșterea randamentului școlar: mai întâi eficientizarea procesului de învățare, inclusiv prin editarea noului curriculum, a unor manuale, cursuri moderne și sistematice și upgradarea calificării profesorului, motivarea demersului său formator. Nu va fi ușor după ce demnitatea i-a fost terfelită de la cel mai înalt nivel. Când s-a adoptat Pactul național pentru educație, ne-am bucurat că în sfârșit politicul, mass-media, spațiul public au devenit conștiente că într-o țară normală cu educația tinerilor și maturilor nu e de joacă. Ne-am bucurat degeaba.