Distilarea textuală a banalului cotidian

Tot la Paralela 45, ca și Cocteil în cranii mici, apare, și tot în 2011, ediția a II-a, revăzută, a celui de al doilea roman al lui Constantin Arcu: Faima de dincolo. Talentatul prozator din nord și-a conturat deja, după un volum de proză scurtă, Cenușa zilei (1995) și după mini-romanul existențialist Omul și fiara (1996), un areal literar propriu și o voce inconfundabilă.

 

Împingând procesul de demitizare până la ultimele sale limite sau consecințe, cantonându-se adică în banalul cel mai derizoriu și mai sordid, după cum inspirat observă criticul Mircea A. Diaconu pe coperta a IV-a a cărții, prozatorul va reuși performanța de a defini „identitatea burlescă a unui nou mit”. Faptele mărunte și intrate într-un angrenaj ineluctabil al automatismelor cotidiene, personajele mai mult sau mai puțin anodine cramponându-se de tabieturi cel mai adesea vecine cu viciul își pot avea, odată intrate în distileria textuală a autorului, partea lor de senzațional, conștiința că există ca și spaima de sine nu mai puțin orgolioasă. Sugestia vine (dar nu-i exclusă nici simpla coincidență intuitivă) din marea lecție a lui Caragiale, unde ceea ce scrie în Vocea patriotului naționale e literă de lege și nici revoluție n-a putut fi în noaptea de lăsata-secului, Conu Leonida față cu reacțiunea, pentru că nu s-a scris despre așa ceva în gazete. Raportul dintre realitatea propriu-zisă, nu întotdeauna eroică și condimentată cu isprăvi epopeice înălțătoare și pilduitoare, și reflectarea sa în vorba de duh care face înconjurul cetății ori în textul ce cunoaște botezul tiparului, presupune și implică multiple aspecte ce reliefează superioritatea actului oglindirii: scoaterea din anonimatul cel mai cenușiu, personalizarea insului care încetează astfel de a mai fi cetățeanul nimeni, cum ar spune Sorin Roșca, reierarhizarea membrilor într-o colectivitate, intrarea pe ușa din față în legenda și mitul local, cunoașterea celebrității și chiar nemurirea cu faima ei prelungită dincolo de inevitabila trecere a Styxului. Nu întâmplător, așadar, unul din protagoniștii romanului este un zămislitor de text: ziaristul justițiar și scriitorul Dan Dorian. Acesta nutrește convingerea secretă, excluzând, firește, momentele de îndoială și de sentiment al zădărniciei oricărui efort profesional și civic, că prin cuvântul scris și tipărit, fie și într-o gazetă de provincie numită cât se poate de sugestiv Deșteptarea, răul din burg poate fi diminuat. Plecând de la niște denunțuri anonime (mici texte cu rol declanșator de Text), Dorian anchetează abuzurile unui director de la fabrica de spirt din localitate și reușește, în cele din urmă, în ciuda tuturor amenințărilor și intimidărilor, cum ar fi incendierea ușii de la apartament, să ducă la arestarea acestui profitor de pe urma Revoluției, un fel de dictator ce se credea singurul îndreptățit să se dedea la matrapazlâcuri pe față și să-și aroge toate comisioanele, convins că, datorită relațiilor sale în lumea bună, nu i se poate întâmpla absolut nimic. Chemat la poliție, în legătură cu incendiul pe care răufăcătorii tocmiți de directorul incriminat îl pun la ușa unui vecin, vameș căsătorit c-o țigancă, ziaristul va folosi împotriva polițistului obtuz care-l interoga aceeași tactică a directorului-dictator: îl laudă și el pe redactorul-șef al Deșteptării, Mitică Teodoru, ca având legături de tip mafiot cu politicienii de la vârful puterii, inclusiv cu capii lumii interlope. Anchetatorul a mușcat, nu se putea altfel, din momeală, deși ziaristul în mintea căruia se plămădesc în paralel operele beletristice ce-l vor consacra va mai primi o vreme telefoane de amenințări injurioase. Dan Dorian îl cunoscuse pe Oreste, celălalt protagonist al cărții, în timpul unei călătorii în Turcia, unde mergea să facă un reportaj despre micul trafic de frontieră care a cunoscut o prosperitate incontestabilă în primii ani postdecembriști. Emițătorul de text mântuitor și-a găsit cu acest prilej personajul providențial al cărții sale viitoare și între cei doi se va stabili o prietenie exemplară. Primul lucru care-l va frapa la acest bonom ce nu ținea să se îmbogățească, precum atâția alți semeni, cu orice preț, este carisma lui care-l plasează într-o paradigmă salutară, chiar dacă puțin numeroasă: „Este greu de spus ce însușire misterioasă posedă anumiți indivizi, încât adună permanent gloate întregi în jurul lor, fără cel mai mic efort; există probabil un magnetism al subconștientului, căruia ceilalți nu i se pot împotrivi sub nicio formă. În momentul apariției sale, un năvod din fire nevăzute este aruncat într-un chip ocult deasupra mulțimii și orice scăpare devine iluzorie” (p.133). Plecarea bunului samaritean în Germania, unde urma să se angajeze ca bucătar, respectiv întoarcerea sa eșuată din această țară a tuturor făgăduințelor, se soldează cu adevărate pelerinaje la locuința carismaticului și mai mult decât generosului Oreste. Nu altfel vor fi momentele de priveghi și parastasul, la care nu doar mâncarea și băutura se vor dovedi abundente, ci și istorisirile celor ce l-au cunoscut și l-au perceput ca pe însăși garanția echilibrului lor vital și al bucuriei de a exista. Așa se face că absența lui pentru o scurtă perioadă din târgul Rodeștilor rimează cu un adevărat dezechilibru nu doar social, ci și natural. Golul pe care-l lasă în urmă cu prilejul acestui autoexil e imens: ploi interminabile, vântoase, ghinioane de tot felul, îmbolnăviri inexplicabile ale unor concitadini, dezgust de viață și lehamite existențială printre colegii de pahar, culminând cu propunerea înființării „unui comitet de salvare sau ceva în acest gen, care să se deplaseze cu cea mai mare iuțeală în Nemția, de unde să-l aducă fără întârziere pe Oreste” (p.72). Până și boschetarul Vichentie care se aciuiase într-un garaj abandonat rostește sentințe de acest tip: „Când lași să plece un om ca Oreste, te-ai pișat pe bafta ta!” (idem). Tot în acest interval, prostituatele urbei renunță la vechea lor meserie și se pocăiesc. Apar în centrul orașului cu cruci pe piept și anunță că vor scoate o publicație locală, Curierul de Rodești, publicație de care autoritățile au toate motivele să se teamă și să facă tot ce le stă în putință spre a-i împiedica apariția. Cu toată această împotrivire, cele trei grații vor tipări această foaie la Sudova. Veta, soția lui Oreste care n-o ducea deloc strălucit în Germania și-și exprimase întreaga deznădejde într-o scrisoare (cu toată cultura și ortografia sa precară) către familie, are grijă să eludeze acest adevăr crud și să înflorească, de dragul imaginii soțului ei, această situație. La rândul ei Ina, redactorița, fostă și viitoare prostituată, are grijă să facă și mai roză ipostaza în care se afla ilustrul lor contârgoveț aflat pe meridiane occidentale unde, contrar mentalității colective, nu fug deloc câini cu covrigi în coadă, exceptând faptul că unii emigranți români aveau ce și de unde fura la adăpostul favorizant al nopții: „Deja se gândea la Oreste ca la mâna dreaptă a directorului acelei instituții, ba chiar considera că ar fi fost mai de efect dacă ar schimba puțin profilul căminului, hotărându-se să instaleze acolo copii orfani și handicapați în locul acelor astmatici matusalemici; iar ca dovadă că netrebnica nu ducea lipsă de imaginație, proiectă încă din acel moment parcul imens în care să așeze castelul, neapărat un castel medieval nemțesc, nu departe de un lac limpede prin care înotau crapi uriași, cum văzuse într-un documentar la televizor, așa că individa de alături n-avea decât să-și bată capul cât poftește” (p.105). Iată cum realitatea textuală o devansează și chiar o răsucește cu o sută optzeci de grade pe cea pe care o ia ca punct de plecare. Autoarea interviului, adică producătoarea de text, speră ca-n acest fel să pătrundă ea însăși „într-o lume dinamică, temută și cultă” (idem), să-și facă uitate umilințele pe care vechea ei îndeletnicire le presupunea. Gardianului Petea îi era suficientă în acest sens al transgresării sociale uniforma pe care o purta. Virtuțile terapeutice asupra emițătorului de discurs scriptic îi apar Inei ca nesperat de benefice: „Căci o dată cu apariția pe tarabe a înroșitului săptămânal ea se consideră intrată în lumea bună a orașului, atât de intolerantă la mitocănii și răbufniri necontrolate, acea zonă a comunității pe care până nu demult o detestase cu neascuns dispreț, socotind-o coruptă și plină de ifose, dar care acum îi apărea de-a dreptul seducătoare” (pp.105-106). Leontina este și poetă. Această faimă locală face ca la moartea lui Oreste să i se comande mai multe necroloage, sarcină de care mânuitoarea de condei și producătoarea de texte în care despre cei trecuți în lumea umbrelor se vorbește numai de bine se achită conștiincios și cu fior oratoric. Lumea aceasta umilă care populează romanul lui Constantin Arcu tinde neîncetat să-și depășească sta-rea în care se află, ținând să se vadă altfel, cu o altă aură socială, și să intre cât mai repede într-o lume prezisă frumos de cei ce-și arogau asemenea forțe oculte întru scrutarea viitorului. Țigăncile ghicitoare își au, în acest sens al plonjării într-o altă realitate posibilă, rolul lor. După ce Bîzdîc, fost arbitru de fotbal în campionatul județean, pleacă să lucreze în Cipru, scop în care s-a împrumutat de bani cam la jumătate din locuitorii târgului, el se menține o vreme prezent în conștiința rodeștenilor, tapați sau nu de lovele, prin scrisorile pe care le trimite soției. Când existența sa epistolară încetează brusc, prezicătoarele oacheșe reaprind prezentificator această absență și-l văd pe Bîzdîc ba la închisoare, ba în brațele unei femei focoase, ba, în spiritul faimei intrinseci pe care-o presupune descinderea într-un mântuitor El Dorado (acesta fiind oriunde de îndată ce ai trecut frontierele de stat ale României), înrolat în Legiunea Străină. Însăși moartea lui Oreste, urmată de faima sa postumă în continuă creștere (cu numele lui de bețiv notoriu răpus de ciroză pe baricade se botează străzi centrale și instituții de cultură), a fost sugerată sibilinic de o clarvăzătoare care a vorbit undeva mioritic de căderea unei stele spre a se redresa dintr-odată cu lumină sporită. Se recurge nu o dată și la epitafuri celebre cum ar fi cele din veselul cimitir săpânțean. Un topos individualizator în această mare trăncăneală, cum a etichetat Mircea Iorgulescu lumea din opera caragialeană, este frizeria lui Osvald, pandant moldav al lui Domnu Nae Girimea și cugetător justițiar care emite judecăți imbatabile de tipul: „Profitorii roiesc în jurul revoluțiilor ca muștele deasupra excrementelor de om” (p.107). Ca în altă Poiană a lui Iocan, în frizeria evreului devenit celebru în târg pentru că trăiește în apartament cu două femei însărcinate, soția întoarsă cu coada între picioare din străinătate unde plecase la muncă, și amanta pe care și-o făcuse între timp, se face politică, se ia pulsul evenimentelor orășelului unde nu se întâmplă nimic și se bea vârtos. De fapt unde nu se bea în această carte? Și mai ales cine nu bea poșirci mentolate, votcă de toate sortimentele și mai ales spirt prefăcut sau doar stins cu apă pe măsura ingurgitării lui? Se bea și se dă de băut în cele două crâșme sordide sau spelunci „Coroana” și „Pufoiaca”, la depozitul en gros al lui Mircea Popel, la garaje, îndeosebi în cel în care s-a aciuiat abuziv vagabondul Vichentie, viitor paznic al cimitirului după trecerea lui Oreste la cele veșnice, la bombele de pe traseul către Sudova și retur, inclusiv de cei de la volan, în cimitir, la frizerie, la atelierul auto al mecanicilor Costan și Geo, la chioșcuri și buticuri universale, în autocare și în mașina personală, acasă ca și la locul de muncă, în curte și în podul casei, ca domnul Lupancu care și-a amenajat, în acest scop, o cușetă specială la mansarda în care-și ținea grâul. E cel mai la îndemână mod de-a evada din realitatea plumburie imediată, de a plonja în atât de visata și vizata alteritate. Avertismentele medicilor cum că pe fondul consumului excesiv de alcool sănătatea se poate deteriora galopant și ireversibil rămân fără niciun fel de ecou, ca în cazul lui Oreste, operat de ficat pe când lucra ca bucătar în Israel. Alcoolul accelerează de fapt intrarea individului în text, îl alterizează pe cale verbală, ca într-un interminabil teatru absurd și, totodată, îl individualizează și-l face să creadă că moartea e ceva care li se întâmplă doar altora. Instanța textuală catalizatoare rămâne însă autorul, chiar dacă pe parcursul romanului a cedat o parte din prerogativele puterii sale auctoriale altor emițători de text, adjunctul său rămânând ziaristul-scriitor Dan Dorian. Constantin Arcu radiografiază minuțios efectele neplăcute ale tranziției postdecembriste așa cum sunt ele resimțite într-un târg de provincie care încearcă să țină pasul cu vremea și c-o istorie nemiloasă cu destinele oamenilor debusolați de disponibilizări și nemaiștiind încotro s-o apuce. Este un timp prin excelență al derutei sociale și morale. Mitul îmbogățirii peste noapte de pe urma micului trafic de mărfuri, cu sarsanaua, în și din Turcia, Polonia sau Ungaria, s-a prăbușit rapid. Micile chioșcuri nu-și mai pot rula capitalul de subzistență pentru că mai toți clienții, biete nume trecute într-un catastif, cumpără pe datorie. Își repară mașinile vechi, se pierd în taifasuri inutile și ajung să se identifice cu amintirile ce constituie singura lor consistență și avere. În aceste fulgurații, precum cele ale lui Oreste aflat pe patul de moarte, își face lesne loc chiar utopia, parodică și cu accentul pus apăsat pe sexualitate, ca în Sodoma și Gomora, care a fost și rămâne societatea comunistă visată atât de mult și de intens încât toți visătorii fanatici s-au trezit invariabil dincolo de ea, fără s-o atingă vreodată: „E un fel de a spune că dolofanul (e vorba de un harbuz pe care un rival al lui Oreste i-l oferă Vetei pe când aceasta, bucătăreasă la un gostat, era necăsătorită încă, n.n.) sustras, căci în comunitatea lor chestiile de felul acesta erau privite cu mai puțină gravitate, convinși că toate erau în comun și aparțineau tuturor deopotrivă. Furtul de pe tarlaua colectivă era privit ca un păcat lipsit de importanță. Nu aveau nimic al lor și li se părea firesc să fie așa, dacă tot își căpătau hrana de acolo și dormeau de-a valma în niște încăperi uriașe, cu paturi suprapuse, separate doar pentru femei și bărbați. Făceau amor prin lanurile de porumb, în colțurile magaziilor sau în cabina vreunui tractor, pe unde apuca fiecare. E greu de spus care și cu cine anume este căsătorit, căci ideea de comunitate asupra bunurilor, printr-o curioasă dar firească la urma urmelor extrapolare, dădu naștere unor confuzii și în privința nevestelor. Femeile erau considerate oarecum de uz comun și le regula fiecare, după cum se nimerea, fără ca această liberală atitudine să dea naștere la conflicte acute. Chiar tehnica actului în sine era de o simplitate ingenioasă și deseori se întâmpla ca doi indivizi acuplați să stea la taclale cu lucrătorii care prășeau pe rânduri de porumb sau de floarea-soarelui din apropiere, iar aceia habar să nu aibă ce se petrece. În orice caz, femeile nu purtau nimic pe dedesubt, nici dacă le-ar fi plătit în aur cineva, și năravul acesta facilita indiscutabil apropierile, căci bărbații, amețiți de efluvii, umblau cât e ziua de lungă pe sub fustele lor și n-aveau niciun chef de prășit ori altele de acest fel. La drept vorbind, erau turbați de-a binelea și nici măcar nu se mai desfăceau la curele, atât de aprigi și de grăbiți erau. Dar lucrurile se petreceau firesc, fără vreo cât de firavă idee de promiscuitate, în asentimentul șefilor care, de altfel, se dovediră deopotrivă de zeloși. Întreaga comunitate trăia sub semnul inocenței unui început de lume, iar plozii se iveau într-un șir neîntrerupt. Erau considerați avuție obștească și predați la creșa gostatului fără a se mai încheia măcar un proces-verbal” (pp.152-153). Faima de dincolo este o tulburătoare meditație despre refugiul în text ca distilare a banalului cotidian și, totodată, despre prietenie, solidaritate, moarte și destin. Cartea salvează de la inerenta uitare fapte și trăiri sociale pe care trecerea timpului le aruncă în derizoriu și în nimicnicie. Fără să moralizeze sau să ridiculizeze păcatele celor mulți și umili, autorul le acordă dreptul de cetățenie literară tuturor acestor năpăstuiți de soartă și o face cu disimulată duioșie și înțelegere. ION ROȘIORU