Tereblecea – un sat la margine de țară

– note de lector – Cunoscut cititorilor din Patria mamă prin rubrica permanentă pe care a asigurat-o în coloanele cotidianului „Crai nou”, prin celelalte materiale publicate în acest ziar, prin contribuția sa la cunoașterea și restituirea unei părți din opera scriitorului Vasile Posteucă – între care volumul de versuri Icoane de dor (1997) și romanul Băiatul drumului (2000) –, ca și prin prezența sa publicistică desfășurată în unele publicații românești din Ucraina, România, Canada, SUA, dar și prin activitatea didactică, de animator și îndrumător cultural al generației sale – Ion Crețu, absolvent al Facultății de Filologie Româno-Germană, specialitatea Limba și Literatura Română, din cadrul universității cernăuțene, ne oferă cartea Tereblecea – un sat la margine de țară, ca un omagiu adus satului natal, părinților, moșilor și strămoșilor, consătenilor, un memento adresat celor de ieri, generației de astăzi, celor de mâine.

 

Cum fiecare dintre noi se reîntoarce în satul copilăriei sale ca într-un templu sacru, spre a medita și vibra în tăcere la glasul tainic al părinților, al moșilor și strămoșilor și, totodată, spre a scruta prezentul, cu realizările, dificultățile și adversitățile sale dar, mai ales, spre a gândi și trudi spre un viitor mai bun și decât trecutul, și decât prezentul, Ion Crețu selectează și reliefează oameni și fapte, date istorice, evenimente și informații, preocupări, strădanii, înfăptuiri și mai ales neîmpliniri, datorate vicisitudinilor, abuzurilor, tiranilor, dar și semenilor, slugărniciei și nimicniciei unora și altora în decursul anilor. Cele 344 de pagini se deschid cu o Prefață, în care vibrează gândurile și sentimentele prof. univ. dr. Vasile Surdu, de la Universitatea din Cluj-Napoca. El apreciază demersul lui Ion Crețu ca pe o carte „aparte, care îl obligă pe cititor la cuvenite reflecții… și la iertare, dar nicidecum la uitare”, fiindcă acest lucru nu se poate. Întrucât, constată prefațatorul, „autorul, prin evocarea faptelor de o cutremurătoare forță emoțională, petrecute între anii 1941-1945, și apoi în timpul bolșevismului stalinist, aduce satul natal pe același altar al suferințelor umane comparabile cu cele din cunoscutele lagăre ale morții, prin care s-au petrecut milioane de vieți umane, o adevărată Golgotă a neamului românesc, decimată programat în stepele kazahe, Siberia, Munții Ural și ținuturile vitrege de pe malul lacului Onega” (p. 5). Într-adevăr, Tereblecea – ne asigură la începutul lucrării și actualul primar, Mihail Cojocari –, atestată documentar în urmă cu peste 500 de ani, „a avut o istorie zbuciumată”. În primul document scris în care e menționată această așezare, la 11 martie 1446, Tereblecea e închinată mănăstirii Neamțului, cu mai multe sate de pe Siret. Ștefan cel Mare, la 1490, dădea și întărea „Tereblinții” Episcopiei Rădăuți, împreună cu alte 44 de biserici din ținutul Sucevei și 6 din ținutul Cernăuților. Autorul urmărește, într-un capitol, Repere documentare, trecerea Tereblecii de la o mănăstire la alta și din cuprinsul hrisoavelor încearcă să prezinte cititorului de azi și „o hotarnică a satului”, atât cât permit mărturiile vremii. Lipsa arhivelor îl mâhnește pe autor și îl împiedică să clarifice „enigma toponimului Tereblecea”, care apare scrisă în peste 10 feluri, cu ușoare diferențieri – Telebeacințe, Telebeacinții, Tereplecea, Tiriblești etc. Cu o populație românească inițial, așezarea și-a împestrițat structura etnică în anii stăpânirii habsburgice, 1774-1918, primind grupuri de germani, polonezi și rămânând, totuși, cu o populație, în majoritatea ei covârșitoare, românească. Autorul transcrie în carte legende despre vremea tătarilor, descălecatul lui Dragoș – legende fie consemnate de Simion Florea Marian, fie auzite de la localnici. În pofida dificultăților rezultate din pierderile arhivelor, autorul face valoroase referiri la Toponimia minoră a Tereblecii, Populația în epoca medievală și în prezent. Apoi, într-un capitol consistent, poate cel mai dens și impresionant, Golgota tereblecenilor, reconstituie, pe bază de mărturii, cărți și interviuri, aparținând localnicilor, calvarul oamenilor, începând cu invazia trupelor staliniste, în iunie 1940 și după întoarcerea stăpânirii sovietice. E vorba de deportări, exterminări fizice, acțiuni de înfometare, transferări de populație, încercări disperate ale unei stăpâniri „satanice” (expresia aceasta revine frecvent), inimaginabil de crudă, de-a extermina, de-a lichida caracterul românesc al așezării și al zonei ocupate și anexate, acțiune ce nu a fost, totuși, posibilă. Textele unor memorii și evocări ale supraviețuitorilor sau victimelor sunt întregite cu tabele, cu fișe personale ale deportaților, cu imagini păstrate de urmași, cu liste ale celor deportați la Onega sau în alte lagăre de „iad”. În continuare, autorul reconstituie principalele instituții ale satului, Biserica și Școala, cu slujitorii lor, Meseriașii cu mâini de aur, Personalități tereblecene, autori de calendare, precum Vasile Țântilă, vestit în epoca modernă, arhimandriți, academicieni, profesori, medici, ingineri, inventatori, scriitori, preoți, învățători, cunoscuți sau mai puțin știuți, cu imagini și fapte ale acestora, unii având azi o recunoaștere atât în Ucraina, cât și în România. Capitole largi se referă la Absolvenții de vază ai școlii din Tereblecea, Oameni ai pământului, Colectivizarea forțată în anii jugului sovietic, File din viața social-economică și cultural-artistică, Bibliografie selectivă asupra lucrării și o Listă a locuitorilor din Tereblecea la 1 aprilie 2010. Trei anexe ale lucrării înfățișează numele și prenumele locuitorilor de azi, figuri de oameni de ieri și de azi, case și fântâni din Tereblecea. Fără a fi exhaustivă, completă, fiindcă „foarte puțin s-a scris despre tot ce s-a întâmplat și încă și mai puțin s-a păstrat din ceea ce s-a scris” (citându-l pe Voltaire), cartea lui Ion Crețu e pătrunsă de dragoste pentru satul copilăriei, respect pentru adevărul istoric, scrisă cu înțelegere și judecăți de valoare și asupra realităților de azi ale satului. Și ea se adaugă la loc de cinste lângă alte lucrări similare, cum sunt: Satul nostru Mahala, din Bucovina, de Ion Nandriș (Casa de Presă și Editură Tribuna, Sibiu, 2001, 435 pagini), Cupca, un sat din Bucovina, Monografie istorică, partea I (anii 1429-1944), de Petru Ciobanu, Vasile Slănină, Raveca Prelipcean, Date pentru monografia comunei Cireș-Opaițeni, de Ilie Dugan-Opiți (Rădăuți, Editura Septentrion, 2008, 186 pagini), Oprișeni, un sat la răspântiile istoriei, de Dumitru Covalciuc (Editura „M. Șapcă”, Zelena Bucovina, 2008, 442 pagini) etc. Sunt toate aceste izvoare prețioase, pe care istoricul de azi și de mâine trebuie să le cerceteze, să le completeze sau corecteze, dacă e cazul, și să se integreze într-o carte despre toate așezările și oamenii din Țara de Sus a Moldovei.