Dacă retipărim trecutul

Cică o doamnă profesoară de religie deschide ziarul nostru și când ajunge la textul meu dă a lehamite din mână. Cum vine treaba că ființa asta, adică eu, nu găsește nimic bun de scris?, se tot întreabă cititoarea noastră. Vestea aceasta mi-a venit din mai multe direcții și nici nu m-am mirat că o profesoară de religie vede viața în roz.

 

Nedumerirea mea s-a împotmolit totuși la neputința doamnei de a trece pur și simplu peste însemnările mele, neavând obligația să le citească. Aștept ziua în care distinsa profesoară își va scoate literatura de sertar spre publicare și am convingerea că atunci ne vom veseli cu toții. Cu viziunile dumisale nu poate publica decât niște snoave, care să vină terapeutic în ajutorul românilor aflați în criză. Deocamdată eu nu posed această îndemânare. Prea multă suferință, lipsuri, tristețe în jurul meu… Nu pot să oglindesc decât ceea ce văd. Ca să n-o dezamăgesc până la culme pe cititoarea respectivă, am să-i reamintesc refrenul: ,,În parc, fanfara cânta”. Iar dumneavoastră, rădăuțenii, știți deja că eu nu mint. Duminică, am ascultat și eu fanfara cântând în parcul central al orașului, în foișorul de lângă fântâna arteziană. Aici oamenii stăteau liniștiți pe bănci, abandonându-se razelor soarelui, iar copiii se bucurau în felul lor nevinovat de viață. Mi-am amintit de povestirile bătrânilor, entuziasmați de fanfara care le înseninase tinerețile. Ei se îmbrăcau în cele mai frumoase haine și, în după-amiezile acoperite de pulberea războiului care nu era departe, își trăiau pacea cu un soi de aristocrație unică. Ca o punte peste timp, fanfara a redat Rădăuțiului o verigă desprinsă dintr-un șirag, așezat de înțeleptul timp la păstrare. Îmi pare rău că nu am văzut-o în parc pe doamna profesoară de religie. Aș fi vrut să-i citesc pe chip fericirea. De mult nu am mai scris despre un om fericit… Important este să știm că există. Poate că fericirea devine molipsitoare cumva. La urma urmei, orice s-ar spune, e plăcut să vezi cum reînvie lucrurile de preț de odinioară.