Comoara din adâncuri

Într-o frumoasă duminică de la jumătatea lunii mai, cu cer limpede cleștar și soare strălucitor, am pornit, împreună cu soțul meu și cu nepotul la volan, către Salina Cacica-Cea veche. Spre regretul meu, viața prea plină m-a împiedicat până acum să vizitez această comoară din adâncuri, aflată atât de aproape de orașul meu. Când am citit articolul publicat în paginile acestui ziar mi-am spus: „Duminică vom merge acolo!”. Zis și făcut!

 

Străbătând mirificul peisaj al spațiului mioritic pe acele serpentine strânse, printre dealurile îmbrăcate în verdele crud al primăverii, cu bulgării albi ai merilor înfloriți ca într-o odă a bucuriei, cu ciripit de păsări și mici turme de oi păscând cuminte, mi-am dat seama încă o dată cât de frumoasă este țara noastră, părăsită de fiii ei (și nu din vina lor) pentru alte meleaguri mai bănoase și m-am întristat. Am mers apoi pe ulița lungă a satului Păltinoasa, printre gospodării țărănești frumos îngrijite, până am ajuns la o răspântie de drumuri. În stânga, pe o plăcuță mică scria cu litere negre CACICA; în dreapta, pe o plăcuță ceva mai mare și cu o săgeată scria SALINA CACICA. Firește, necunoscând locurile, am luat-o spre dreapta, căci noi vroiam să vizităm salina. După câteva sute de metri am cerut informații de la două sătence care sporovăiau pe marginea drumului, iar ele ne-au spus să facem cale întoarsă și să urcăm dealul acolo unde scria CACICA. Așa am făcut și am avut surpriza ca imediat ce am trecut dealul să ne pomenim în fața unei minuni arhitecturale aflate în dreapta șoselei, pe un tăpșan ca un soclu natural. Biserica catolică – construită din cărămidă roșie, lucioasă și atât de înaltă, încât trebuie să-ți răstorni capul pe spate pentru a o putea privi până sus. Ei, dar unde e salina?! Atunci nepotul a pătruns curajos în curtea din stânga șoselei care nu avea niciun fel de indicator, însă clădirea veche, înaltă din scânduri înnegrite de vreme, pe care scria PUȚ, l-a determinat să își închipuie că acolo este ținta călătoriei noastre. A parcat mașina printre grămezi de pietriș și fiare vechi alături de alte mașini și ne-am îndreptat spre laterala dreaptă a clădirii unde se vedea ceva mișcare. Într-adevăr, la nici 2 metri de un gard scurt în fața căruia câteva bănci oferă loc de odihnă doritorilor, se află încăperea prin care se ajunge la gura galeriei salinei. Abia aici, pe un panou, dincolo de intrare, pe gardul din fundul curții, se aflau scrise informații despre salină. Cred că un astfel de panou, dar de zece ori mai mare, ar trebui să existe la intrarea în curte și chiar la acea intersecție unde ne-am încurcat noi. Într-o atmosferă rece, la propriu și la figurat, doi bărbați îmbrăcați în uniforme negre cu inscripția Salina Cacica vindeau bilete pentru intrarea în salină. Am cumpărat și noi 3 bilete a câte 10 lei bucata, bilete pe care le-am păstrat ca amintire pentru că sunt frumos colorate și imprimate cu obiectivele salinei, pe o hârtie groasă și lucioasă. Și iată-ne coborând prima treaptă, a doua și următoarele multe trepte înguste, înnegrite de sarea care, în condens cu aerul călduț de deasupra, s-a topit și dă impresia că ar fi date cu catran; asta și din cauza mirosului pregnant care ne-a însoțit cât am stat în adâncuri. Treptele sunt prevăzute cu balustrade puternice din lemn ce este bine conservat datorită sării, ca de altfel și cele două șiruri de scânduri lungi și lucioase, acolo unde nu sunt trepte. Urmând un drum în penumbră – becurile sunt destul de rare –, poți admira opera naturii săpată în bulgărele imens de sare aflat în adâncul pământului. Este ceva copleșitor să vezi acei pereți negri cu luciri ca de cristal, striați într-un mod numai de sare știut; să-ți vină să te apleci pentru a urmări cu degetele dantelăria de sub picioarele tale; să te înfiori la fiecare adâncitură întunecoasă apărută în peretele de sare și unde mâna unor maeștri a sculptat diferite chipuri: Hristos, Adam și Eva, Eminescu și chiar un urs. Strecurându-ne unii pe lângă alții, ca niște umbre, lipindu-ne de pereți, nici nu ne-am dat seama când am ajuns în capela Sf. Varvara, unde am zăbovit mai mult, apoi la acel lac sărat luminat (păcat) într-un singur colț și în a cărui apă ca de cristal sclipeau, precum licuricii, bănuți aruncați de vizitatori în speranța îndeplinirii unei dorințe. Dedesubt, într-o grotă mare, luminată feeric, se află sala de dans în care parcă aștepți să apară, din clipă în clipă, fauni și nimfe plutind în ritm de vals. Mai coborâm, coborâm și ajungem la acea imensă catedrală din sare, unde mai mulți tineri organizaseră un meci de fotbal ad-hoc, pe pardoseala nouă din scânduri albe, albe. De acolo am făcut cale întoarsă pe același drum, descoperind noi minuni – sarea a creat o dantelă albă, fină, ca un voal de mireasă aruncat pe rotunjimea unei stânci din sare neagră. Probabil datorită mirosului persistent de catran, un domn m-a întrebat dacă nu am impresia că am ajuns în fundul iadului? I-am răspuns că dacă iadul ar fi atât de frumos aș coborî bucuroasă, și nu doar o singură dată. Deodată un gând m-a înfiorat: ce s-ar întâmpla dacă acest uriaș s-ar simți gâdilat de picioarele neobosite ce îi străbat cărările și ar începe să râdă?! Nu vreau să îmi închipui. Dar iată-ne ajunși din nou la lumina și căldura soarelui, istoviți de urcușul pieptiș mai ales la cele câteva trepte mai înalte pe care copiii se cățărau senini și curajoși de-a-bușilea, încât ne-au făcut să ne uităm vârsta și să le urmăm exemplul. Chiar dacă nu am avut unde să ne spălam pe mâini de sarea lipicioasă colectată de pe balustrada pe care atâtea și atâtea mâini s-au sprijinit, satisfacția de a fi înfăptuit această vizită spre centrul pământului la vârsta noastră ne-a făcut să uităm unele ajunsuri și să ne simțim bine. Aici în curte se simte nevoia unei mâini de gospodar care să o amenajeze cu un grup sanitar, un chioșc cu răcoritoare, câteva mese cu umbrele și panouri publicitare. Pe tot parcursul drumului nu am văzut nici măcar un indicator care să ateste prezența acestui punct atât de important pentru turismul românesc. Nu cred că este nevoie de investitori, căci bani se adună din vânzarea biletelor de intrare care costă 10 lei pentru un adult și 5 lei pentru un copil. Și vizitatori, după cum am văzut, sunt mulți și acum, dar în sezon vor fi și mai mulți, după spusele localnicilor. După o mică pauză binemeritată am pornit să admirăm minunea, făcută de mâna omului de această dată, biserica catolică. Este cu adevărat o operă de artă atât ca aspect arhitectural, cât și prin cele ce se pot admira în interiorul său. În fața bisericii străjuiește statuia neagră ridicată în memoria Papei Ioan Paul al II-lea. În spatele bisericii, la baza dealului ce îi servește drept scut, dispuse în semicerc se află niște mici chilii, în formă de alveole, cu bănci și mese pentru odihnă. La mijloc este o capelă mică, minunată, cu statui înfățișându-i pe Hristos, Sfânta Maria și alți sfinți. În dreapta acesteia se află o fântână pe care scrie “Apă binecuvântată”. Nu știu de ce aici s-a strecurat o mașină din care au ieșit două persoane ce țineau în mâini ciorchini din bidoane de plastic a 5 litri, îndoielnic de curate, pe care au început să le umple cu apă sfințită. Nu cred că o folosesc pentru a se spăla de păcate… M-am întristat mult. Dar nu am lăsat nimic să-mi umbrească acea zi minunată ce ne-a umplut privirea și sufletul cu atâtea minuni ale naturii dar și cu cele făcute de mâna omului. Eu vă invit pe toți cei care nu ați făcut-o încă, să vizitați această impresionantă comoară a naturii ascunsă în adâncuri. Nu veți regreta! COCA MARIA UDIȘTEANU Fălticeni