D’ale politicii (135)

– Un dicționar… alternativ –

 

> Credință. A crede orbește, dogmatic în ceva, în orice, este egal cu a te închide singur într-o celulă de pușcărie și a arunca apoi cheia, printre gratii, cât mai departe. > Excepție. Truismul, banalitatea zicerii că ea, excepția, întărește regula are și aici confirmare. În anii 1970, cei în care Ceaușescu (dar, oare, de ce ne tot temem, fals pudic, să afirmăm deschis că prin el – cel încă nevirusat de boala paranoiei genialoide –, de fapt țara noastră, România, era atunci respectată și ajutată ca singura care putea crea o breșă în monolitul comunist?) era în grațiile – desigur, deloc dezinteresate, a se vedea acum exemplele Tunisiei, Egiptului, Libiei – Occidentului, „nea Nicu” – să ne reamintim numele de alint al șefului statului, mereu învingător în bancurile „trilaterale” (cele ce-i implicau, pe lângă eroul nostru, pe ruși și pe yankei) din acei ani „buni” – a încheiat cu americanii o înțelegere suprasecretă, ce prevedea livrarea către Washington a unor informații strategice și tehnologice sovietice. Prudentul Ceaușescu a cerut ca această delicată operațiune să fie desfășurată exclusiv prin cele mai de încredere persoane, adică prin doi din frații lui, cel din diplomație (Viena) și cel din conducerea Armatei. Dar a și impus – ca variantă de rezervă, în cazul în care rușii ar dejuca planul – obligația fermă, garantată a americanilor, de a acorda azil și mijloace decente de trai, în Apus, celor doi frățiori „trădători”. Pe care el ar fi obligat, la limită, să-i dezavueze, pentru a-și salva pielea… Nu știm ce s-a întâmplat (am luat informația asta din surse americane, oficiale, credibile, nu din declarațiile cețoase ale dezertorului Pacepa) până la urmă… Vom afla, desigur, pe măsura declasificării documentelor Casei Albe… Altceva aș vrea acum să relev – întru explicarea titlului – anume faptul că această extraordinară „haiducie” a lui „nea Nicu” a fost, se pare, una din puținele decizii importante despre care Coana Leana nu a avut habar… Iar logica – cea personală, dar și cea a perceperii istoriei recente așa cum a fost ea (că doar am trăit-o cu toții!) – ne va ajuta să înțelegem cele două explicații ale „fentării nevestei”: prima rezultă din faptul că Nicu („sângele apă nu se face!”) avea, atunci, firesc uman, mai multă încredere în „ai lui” decât în „ai ei” – abia apoi, treptat, insidios, „ceaușeștii” vor fi îndepărtați de ceaunul deciziilor strategice, în favoarea „petreștilor”; desigur că nu neapărat în sens de rude directe, de sânge ale „Petreascăi”, ci de preferați ai ei –, apoi evidența că, în acea epocă, Ileana nu ajunsese „în capu trebii” (M. Sorescu) de unde academicianul analfabet îl va manipula și dirija „perfect” – că doar și impostura are drept la perfecțiune! – pe bărbatul ei. Ori, mai corect, „pe bărbatul lui”, ca să acord genul cu masculinul „academician”, dar și cu raportul de putere din cadrul tristului cuplu… > Harpistă. O cititoare care semnează (cu pseudonim) C. Barbier a trimis următoarea confesiune unei reviste francofone pentru femei. „Utilizez bărbații exact la fel cum majoritatea acestora «folosește» femeile: ca pe niște obiecte. Obiecte ale propriei mele plăceri și care – în plus – mă și plătesc! Și nu puțin, vă asigur… E ca și cum ai cânta, din vocație, la harpă, la Filarmonică: savurezi și oferi plăcere, dar și câștigi bani. Da, eu sunt o «răsturnică», dar nu o prostituată, nici măcar una de lux. Ei plătesc, dar eu sunt aceea care alege. O fac de 15 ani și – dați-mi voie să vă spun – sunt deja mai bogată decât toți acești bărbați (sau aproape).” Corect. Harpista – cu nume bine ales, de „bărbieritoare” de bărbați avuți – are (și) har! Oricum, logică… > Jale (ca stare eternă a națiunii). „În țara asta, câmpiile cele mai frumoase sunt toate nelucrate, iar locuitorii, niște bieți nenorociți, trăiesc de mult o viață amară și mor de foame în țara cea mai bogată de pe acest pământ. (…) Și vă asigur că nu mi-am putut reține indignarea împotriva acestei cârmuiri despotice, care nu are grijă de agricultură și care lasă în părăsire câmpurile cele mai frumoase și mai roditoare.” Credeți, poate, că declarația aparține vreunui observator al U.E., ce a poposit incognito pe aceste meleaguri? Nu. Ele sunt extrase din scrisoarea lui Gugliemo Ludolf, un călător străin prin Muntenia anului 1780. > Kyoto. Salutarul protocol mondial privind reducerea – eșalonată, dar obligatorie – de către toate țările a emisiilor de gaze cu efect de seră (ignorat, din păcate, tocmai de cei mai mari poluatori, precum Statele Unite, China sau India) ilustrează inechitățile și politica de forță a „celor mari și tari”. Și trimite la versurile vechii fabule: noi vrem egalitate, dar… nu pentru căței. > Naivitate (ori realism?). O femeie: chiar dacă pot părea demodată sau chiar proastă, recunosc că ador să mă ocup cu grijă de nevoile soțului meu: îi gătesc ce-i place, îl îmbrac, îi îngrijesc copiii (care, vreau să spun, nu sunt și ai mei). Fac toate astea cu plăcere, mă bucură gândul că, fiindu-i necesară, i-am devenit, pe nesimțite, indispensabilă… > Rușine (bre!). Pe vremea când ministru al Cultelor era Take Ionescu, primarul Medgidiei, un oarecare Kemal, s-a prezentat în fața acestuia, solicitând insistent fonduri pentru terminarea construcției unei biserici… ortodoxe în prăfuitul orășel dobrogean. Marele profesor – numit „Gură de Aur” – a încercat s-o scalde, invocând eterna lipsă de bani și de prevedere bugetară. Dar turcul i-a retezat-o, scurt: când un mahomedan vine să ceară bani pentru o biserică creștină, pacat și rușine, bre, pentru un ministru român să spună că n-are parale! În ilaritatea generală și în aplauzele celor aflați de față, Take a „înghițit gălușca” și a ordonat, pe loc, plata a 70.000 de lei, care au permis finalizarea lucrării la frumoasa biserică pe care o putem admira și azi în drumurile noastre spre Litoral.