D’ale politicii (132)

– Un dicționar… alternativ –

 

> Autostradă. Aceste „artere vitale” ale oricărei țări au nu doar o importanță economică și strategică, ci și una propagandistică. Mulți germani spun și astăzi: măcar Hitler, pe lângă atâtea belele, ne-a lăsat autostrăzile. Aserțiune valabilă și în Italia, cu trimitere la aliatul acestuia, Mussolini. Pe drept cuvânt: solida rețea rutieră construită de cel de-al Treilea Reich (aproape 4000 km în doar 8 ani, între 1934-1942, dintre care ultimii doi de război) nu are încă asemănare. Conform principiului keynesian al „amorsării pompei”, în vremuri de criză investițiile de stat la scară mare permit crearea unor noi infrastructuri, reduc șomajul, favorizează consumul și – nu în ultimul rând – consolidează încrederea populației în buna-credință și eficiența autorităților. Un postulat de multă vreme dovedit, dar de care guvernanții noștri se pare că nu au auzit. > Brună („sau blondă, îmi e totuna…”). Cu cât îmbătrânesc – și asta, bag seamă, chiar că nu poate fi oprit – cu atât le-aș prefera, pe amândouă (dar de ce nu împreună ori succesiv, uaaau!?); la halbă bine frapată, și nu în capoțel transparent, în dormitor… > Conștiință (publică). „Sumă a inconștiențelor individuale” (P. Elgozy ) > Egoism (contestat). Geo Bogza contestase, oarecum indignat de sensul ei profund meschin, cunoscuta zicere „Frate, frate, dar brânza-i pe bani”. „O fi, dar numai între brânzari!” a replicat marele scriitor și jurnalist, același care, la înmormântarea, într-un oraș bucovinean, a unui frate al său (care avusese o viață mai aventuroasă, mai libertină) avea să afirme, văzând cum sicriul se înțepenise în intrarea în cavou: ce ghinion! Până și în lumea drepților să intri… strâmb… > Exclusivitate. Se știe prea puțin din ce motive anumite cuvinte latine (în jur de o sută) s-au păstrat numai în limba română, forme asemănătoare ale celor „salvate” la noi fiind abia ulterior „împrumutate” din latinește în celelalte limbi neolatine. Între acestea: împărat, oaie, mare (adjectiv derivat, se pare, din „mas, maris”, mascul, printr-o echivalare a ideii de virilitate cu cea de mărime – sic!), creștin, lingură, ager, cântec, ospăț, ferice etc. > Haloimăs (var. haloimis). Cuvântul – însemnând în argou dezordine, învălmășeală – continuă să-i dezbine pe lingviști, deși originea sa este incontestabilă: ebraicul „halom”, adică vis, utopie, fantezie. Cum s-o fi trecut, în vreme, de la sensul curat, poetic, la cel opus, aiurit? O posibilă explicație: reveria, romantismul sunt frecvent conotate negativ, peiorativ de către „pragmaticii” tuturor epocilor. Vreme în care ingenua vocabulă a fost „contaminată” de alți termeni depreciativi, asemănători: hal, haos, harababură, halima etc. > Lider (de sindicat). Unul dintre puținii președinți de sindicate căruia îi port de mult – dezinteresat, definitiv și argumentat – un sincer respect omenesc (motivat de modestia sa intrinsecă, dar și de simțul măsurii și echilibrului, de bunul-simț, de justețea bine documentată, anti-oportunistă a oricărui demers al său) este profesorul Ion Popescu, liderul Confederației Naționale „Meridian”. Acest om blând, cu adevărată vocație profesorală, pedagogică, dar și sindicală, rostea, recent, adevăruri cutremurătoare despre „uciderea voluntară” a mineritului românesc de câtre români: în 1989, România exploata (și prelucra!), cu doar 100.000 salariați, peste 22 milioane tone de minereu. Azi, întreaga Europa exploatează (utilizând – deci plătind, dând de lucru, e foarte bine – câteva bune milioane de angajați) numai 30 milioane de tone. Teoria „mormanului de fier vechi” care ne era industria, promovată vesel de un Petre Roman, nu a avut niciodată un „procuror” mai avizat, mai documentat, decât a fost și va fi domnul Ion Popescu, cel care a apărat cu toate puterile mineritul și minerii… Drama rezervelor de aur ale țării noastre – abandonate de Statul Român, dar jinduite, pentru că ele există!, de tot soiul de firme străine – e o altă temă dureroasă, urgentă, supusă dezbaterii publice de același decent și calm „domn profesor”. Eu îl salut cu drag, cu sincer respect din acest colț de pagină. > Nărav. Unele năravuri, se știe, sunt foarte greu de lecuit. Dar asta nu-i o scuză suficientă pentru a nu face nimic ca să te dezbari de ele. > Pantaloni. Banalul accesoriu vestimentar – consemnat abia în 1825 de către Dinicu Golescu (până atunci purtasem, după regiune și epocă, ițari, cioareci, nădragi ori șalvari ) – își are originea într-un nume propriu: cel al lui San Panteleone, un sfânt din sec. IV, devenit patronul Veneției și inspirând multe nume de familie din acea regiune. De altfel, un personaj pitoresc din comedia bufă italiană – ce purta niște pantaloni scurți și bufanți – se numea… Pantaleone. > Șansă. Un „dram” de noroc valorează adesea mai mult decât zece ani de experiențe, sacrificii, acumulări.