Ioan Țicalo – Pojar

Ioan Țicalo – Pojar (Biblioteca Mioriței, Câmpulung Bucovina, 2010). Titlul cărții profesorului Ioan Țicalo cuprinde o metaforă totală – arzătoarea sete de viață, de iubire, de trăire și realizare. Pojarul arde pe dinăuntru, uneori mocnit, uneori răbufnit, doar neliniștea vieții potolindu-l.
 

Pentru că pojarul nu este doar o simplă și trecătoare boală a copilăriei. Pojarul pârjolește viața, complică și intensifică combustia, lasă sechele, te chinuie, te poți vindeca parțial, rar definitiv. În satele de pe Râșca, în cele de peste Prut și chiar în cele din Rusia, unde s-au jucat dureroasele scene ale războiului, trăiesc exemplare umane foarte diferite. Două surori, și nu trei ca la Cehov, sunt actante în pragul vieții și al morții. Le întâlnim de la începutul la sfârșitul cărții, ieșind din cimitir și pregătind marea trecere. A lor sau a celor pe care i-au iubit. Cercul sufletului se sprijină pe o cronică a interiorității. Harta afectivă a devenirii este, cel puțin în cazul Aglaiei și al Siminei, de un sine sublimat. Autorul le conturează cu economie, dar pregnant, comoara propriei ființe și admirabila rezistență morală. Nimic nu e banal la Aglaia, această femeie minunată. Cunoscătoare de oameni, lovind cu briciul cuvântului sau apărându-se ca o adevărată bărbată. Aglaie este o autoritate, o lucidă, o apărătoare a celor slabi. Ancorată în social, în viața colectivității, n-are de ce-l plânge pe tătuca Stalin și nici pe politrucii ce comiteau nedreptăți. Și cum n-o pot ademeni de partea lor, pentru a nu-i face de râs, se feresc din calea ei, deoarece apriga femeie știe și să lovească, să apere și să se apere. Satul arhaic atemporal și chiar satul modern ne pune în valoare un personaj de cursă lungă. Aglaia este luptătoare și deșteaptă. Spațiul în care se mișcă este sever și aerat. Aglaia iubește arginții virtuților. Rătăcită pe scurt timp, ea se regăsește. Nu vrea să fie mormânt, ci înviere. Este o femeie liberă, simbol al lumii și civilizației arhaice, tensiunea dramatică sporind în final: „Mă furișez în biserică tot cu gândul la omul meu drag… Noi, femeile, plângem și așteptăm.” Aglaia revine dintr-un nicăieri: „a început să mă tragă pământul. Două lucruri mai am de făcut: să mă spovedesc și să fac un praznic lui Ilarie”. Străinul care a sosit nu poate fi recunoscut, iar cei doisprezece bani de aur, n-au preț pentru ea. El n-a fost primit în casa Aglaiei, spovedania la preot n-a hotărât-o decât să-și caute de suflet. De sufletul ei și al lui. A pregătit praznicul și străinului care a venit, chiar i-a dat un pahar de sufletul lui Ilarie. Drama înstrăinării este dureroasă. „Am venit să mor în satul meu… Eu sunt Ilarie… Aglaie… Cum de nu mă cunoști?” Vorbele sunt de prisos. Simple povești. Nu poate fi acesta Ilarie. „Pe loc i se naște în suflet o viforniță care îi ridică fără veste mâinile și o împinge să-l lovească cu pumnii, răcnind cât o ține gura: – Parșivule și golanule! Eu am stat și te-am așteptat și ți-am făcut praznice! Am vărsat lacrimi că te-aș fi putut scălda în ele, inimă putregăită!” Bărbatul moare, culmea, Aglaia face cel mai frumos praznic – pentru Babușcă? pentru Pandele? pentru Ilarie? Femeia e hotărâtă: „ieri am dat jos doliul de pe mine. Îmi vine să mă îmbrac în alb.” Deznodământul nu întârzie. Vin feciorii de dincolo de Prut. A început să ciocănească furioasă numele lui Ilarie de pe cruce. Amintiri troienite? Cât de complicate sunt sufletele aparent elementare! „Alunița, singura amintire!…” Numele lui Ilarie strălucește în bătaia soarelui… Ușurată, Aglaia gândește: „după atâția ani de doliu, am să trag un guleai să sune valea…” – Guleai, Doamne, iartă-mă, la vârsta mea? Treci la canon, Aglaie, că asta ți-i partea, cum ți-a fost viața toată!” Frumoasele valori ale lumii arhaice comportă o compoziție riguroasă, întoarceri în timp, gradarea conflictului. Autorul stăpânește vocile narative cu o forță și frumusețe unică, realizând o feminitate matricială într-un coctail de genuri, de la povestire la poem, de la vise la mărturisire, cu o seninătate mioritică în fața morții și a motivului central – acasa. Romancierul are meritul de a fi readus în pagini memorabile o lume elementară și în același timp complexă, fiind stăpân pe tehnici narative și vădind largi disponibilități epice.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: