M-a făcut mama…

(cu olteni & cu actori) Mă întrebi, prietene, cum a fost concertul lui Tudor Gheorghe, marți seara, la Casa de Cultură a Sindicatelor?! Simplu! Cum spun cei din Hexagon: comme il faut! Cum ar veni, cum se cade, cum trebuie.

 

Întâi-și-ntâi, că olteanul a fost isteț și… șii… consilierii lui/impresarii lui, așijderea. Au știut, în primul rând, să-și vânză marfa. Afișele apărură pe gardurile târgului cu o lună jumătate înainte de spectacol. D’aia fu și sala plină-ochi: lumetul avu timp să-și procure locuri în atâta amar de vreme. Doi la mână, tot mintea de oltean (vestită pentru istețimea proverbială, dar și, vizavi, pentru… prostia crasă de care uni-s în stare, vai! Făcui cătănie lungă cu ei…), tot mintea de oltean a speculat și sorocul cel mai nimerit: 1 de Mărțișor, exploatând, profitabil pentru teșcherea, încărcătura emoțional-primaverală a zilei. De-acilea, și cele șapte sutare de prezenți prin sală (inclusiv președintele Flutur & Barbă, sosiți târzior în sală, în sever… anonimat, dupe o zi de lucru strașnic de full; a se vedea ședința cu directorii de școli, prezența în zonă a ambasadorului peruvian, chestii din ăștia, vorba lui Marinică olteanu’). Boon… Cum o fo’ spectacolul?! În totul, rotund și încărcat frumos de splendori. Tudor Gheorghe e… Tudor Gheorghe. Calibru. Elevație intelectuală. Inconfundabilitate. Humor, cât încape. Într-o țară plină de… umori! Meseriaș de vază și de bază. Artist, cu alte cuvinte, nepereche! Iar dupe tot acest evantai din tulpina valorii, închipuie-ți și singur, drag cetitoriu, cam ce fel de concert fu. Cuvinte de slavă, de bună seamă, și companionilor (vreo 40-50 de instrumentiști vioi și performanți din țara megieșilor botoșăneni), care, cu sârg și entuziasm, își făcură și domniile lor nemaipomenit de frumușel treaba. A fost, a cântat, a plecat… Da’, mai vine, nu plânge baby! Mai vine – deși din îndepărtata Bănie unde viețuiește –, că doar Bucovina e, hotărât, printre favoriții-favoritele măiestrului trubadur. Tot așa cum îi și place, de se cazează peste drum, la „Central”, să prepare însuși peștele de care are slăbiciune. Parol! Apoi, hai de-om sfârși, că datoria noastră nu e să povestim, ca și la cărți, ci să stârnim și să îndemnăm spre a ne face Artele… prieteni indispensabili, căci doar ele, ca și Măria Sa Spiritualul, îs cele hrănitoare și făcătoare de bucuria omului, de fericirea lui. Câtă poate să fie. Și ultima… Că nu mă pot răbda (da’ cum să mă mai rabde și alții!) a spune, acu la urmă, că doar urma scapă… urna! Ce fac oltenii când se plictisesc?! Hîîî?! Nu știi?! Aristotel, fruncea mintoșilor din vechime, zicea că… căă… omul e singurul animal care se plictisește. Mm! Ce fac oltenii când se plictisesc?! Simplu: își țipă bulendrele, țoalele, hainele dupe ei și se pun de le păzesc. Sic! Hî-hîî… Și… șiii… Fă-te om de lume nouă, Să furi cloța dupe ouă! Te… Nu e feblețea mea, am mai spus-o. Iar despre morți, cum spuneau latinii: nisi bene (numai bine). Dar îmi face bine (și chiar plăcere) să admir… dușmanul în netăgăduitele-i calități. De-aci și poezia de mai la vale, că tot s-a deschis sezonul! Adi Păunescu, cum ar veni… (și spre bucuria ălui mai virulent și înverșunat fan al bardului, amicul liric Mihăiță Sultana, pui din cuibul codrenilor hușeni…) Te iubesc Te iubesc cu toată toamna, te iubesc cu toată moartea, Te iubesc cu toată viața, te iubesc cu tot ce ești, Pentru tine luminează toate stinsele ferești, Pentru tine se coboară din biblioteci și cartea, Dar auzi ce e mai mare toamna asta decât noi, Dar auzi un plug de berze ceru-n suflet ni-l răstoarnă, Te iubesc cu-ntreaga toamnă, te iubesc cu-ntreaga iarnă, Tot ce văd în lumea mare iau în ochi și-mpart la doi, Te iubesc când nu mai este nici o umbră împotrivă-ți, Te iubesc din depărtare, te iubesc din trupul tău, Te iubesc sub jugul dulce al părerilor de rău, Sunt actorul care joacă rolul ultimului crivăț, Te iubesc din tine însăți, te iubesc din mine însumi, Râsul tău ce bine șade blând proteguit de plânsu-mi. Te… d.b.