Inocența copilăriei

Am găsit într-o cutie o poză veche… Hm, dar cine sa fie bărbatul cu cămașa modestă și picioare lungi, ca un personaj din… țara minunilor? Să fie tata? Și puștoaica amărâtă din brațe să fiu eu?

 

Da, parcă îmi amintesc ceva… Să fi fost într-o zi de martie (în care tocmai mă întorsesem din pădure cu un buchet de viorele ascuns în buzunare) când a trecut prin fața casei noastre un domn cu un aparat de fotografiat… Iar dacă stau bine să mă gândesc…, aceasta e singura mea fotografie „de familie”, e singura care încifrează surâsul tatei… Dar unde sunt viorelele mele, pe care le culesesem poate ca un omagiu pentru puținele mele zile fericite? Hm, au zburat anii. Tata nu mai e. Abia dacă îmi mai amintesc vocea lui. Azi întâlnesc zeci de copii cu care stau de vorbă și despre familiile lor. Mă înduioșează să aud că nu mai au părinți sau că tata este bolnav ori mama nu lucrează (căci nici măcar nu are unde lucra). Proiecția vieții lor văduvite de dragostea părintească mi se cuibărește în suflet și mă uimește seninătatea acestor copii care nu-și ling rănile, nici nu cerșesc milă, ci își trăiesc zilele copilăriei bucurându-se în joaca lor de clipele petrecute alături de prieteni, uitând de foamea sau frigul de acasă. Inocența copilăriei salvează deocamdată acest popor, blestemat să rabde, să rabde și să tacă. Marilor „oratori” li se taie întotdeauna aripile. Odinioară noi ne salvam sufletele ascunzându-ne în catifeaua pădurilor. Primăverile ne înflăcărau imaginația. Astăzi copiii se refugiază în spațiul virtual pentru că numai acolo toată lumea ar putea iubi necondiționat pe toată lumea, numai acolo primăvara ar putea avea dimensiuni nebănuite. Am evoluat dar am pierdut pariul cu adevărul.