Eșuarea unei guvernări – live

Ceea ce se întâmplă sub ochii noștri după declanșarea crizei economico-financiare ne arată ca la școală cum poate fi eșuată o guvernare. Politologii, sociologii nici nu mai trebuie să-și țină cursurile, căci studenții lor își însușesc live o lecție plină de patimi și învățăminte.

 

Fenomenul a debutat cu accederea la guvernare a unei formațiuni politice complet nepregătite pentru lupta împotriva crizei, fără o strategie științifică, fără specialiști în abordarea fenomenelor economico-sociale depresive, ca în Polonia, Bulgaria. Mass-media anticipaseră scăderea vertiginoasă a încrederii în partidul aflat la putere și în principalii săi lideri. În stadiu incipient, criza putea fi ținută sub control, dar s-a declanșat haos în momentul în care Președintele a luat frâiele guvernului, anunțând cu de la sine putere împrumuturi înrobitoare de la FMI, iar, la scurt timp, măsuri de austeritate de neconceput în lumea civilizată. Fără mofturi constituționale, fără vreo urmă de protest, fie și formal, Premierul s-a trezit în plus, cu fișa postului golită de sens, iar competența, expertiza, coerența necesare unei bune guvernări, în interior și exterior, au lipsit cu desăvârșire. Guvernarea se menține printr-o majoritate cinică, iar urmările devin tragice. Pentru că legitimitatea diriguitorilor a început să fie contestată atât instituțional, cât și în spațiul public, a doua putere în stat, cea juridică, de la judecătoria locală până la Curtea Supremă de Justiție și Curtea Constituțională, se implică direct în gestionarea treburilor publice: CC hotărăște în numele Legislativului, deși rolul său se referă strict la constituționalitatea legilor, magistrații își restabilesc singuri grila salarială, judecătorii anulează legile tranșate prin angajarea răspunderii Executivului. Cauza? Conținutul confuz, amatoristic al legislației în vigoare. Sunt semne evidente ale unei crize a leadershipului, ale instabilității climatului politic și ale incompetenței deciziilor la vârf, lucru fără corespondent în țările democratice. Înșiși diriguitorii recunosc cu seninătate și chiar jovialitate, la cel mai înalt nivel, că statul nu-și mai poate respecta prerogativele constituționale! Ca în vreme de război ori calamitate. Deși art. 47 (1) zice că „statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent”, Președintele ne anunță zâmbind că statul social a decedat. Deși art. 76 alin. 2 spune că „principalele valori care fundamentează existența și prosperitatea statului român sunt respectul pentru demnitatea omului, pentru drepturile și libertățile sale fundamentale”, iar interesele naționale sunt „creșterea bunăstării cetățenilor, a nivelului de trai și de sănătate a populației”, fondurile pentru educație, cultură, cerce-tare, sănătate și asistență socială sunt continuu amputate, întregi categorii sociale fiind amenințate de spectrul sărăciei și al subalimentației. Firește, pe plan internațional se vorbește de „basic needs”, de standarde minimale de securitate nutrițională și locativă pentru neaplicarea cărora puterea poate fi trasă la răspundere. După Hobbes, nerespectarea contractului social aduce după sine ilegitimarea Executivului, iar schimbarea acestuia devine o obligație elementară. Nu și în România, unde lipsa de reacție a societății e proverbială; de aceea, la curțile apusene suntem considerați „plantele agățătoare ale Comunității Europene”. Samuel Huntington explică neimplicarea civică prin îndepărtarea elitelor deznaționalizate de mase și prin narcotizarea mediatică. Astfel, în discursul oficial, poporul e găsit mereu vinovat pentru nerealizările guvernului și înapoierea culturală, e puturos, milog, tâmpit… Ni se cultivă complexe de inferioritate și inutilitate, suntem îndemnați să emigrăm, ni se batjocoresc valorile, speranțele, în timp ce geniile conducătoare trebuie să ne ducă de mână prin deșertul crizei. Ca la grădiniță.