De dragoste

Un sondaj al unei firme internaționale de recrutări arată că, anul trecut, mai mult de o treime dintre angajați ar fi avut vreun amor la slujbă, iar 12% dintre amorezi chiar s-au căsătorit la… locul de muncă. Știrea a fost speculată în aceste zile, când e de bon ton să vorbești despre dragoste, și la noi, ca și cum realitatea de la Dunăre și Carpați ar fi similară cu cea de peste Ocean. Parțial, poate: dintre cei care lucrează (adică au slujbe și, mai mult decât atât, nu mimează că lucrează), mulți prestează peste 10 ore/zi, ca și dincolo. Așa că printre variantele lor cele mai la îndemână de a „socializa” și „relaționa” sunt, bunăoară, cele din birou, de la ședință, de pe culoar sau, după „conceptul Ally McBeal” (după cum a fost vândut…), din toaleta unisex, despre care se spune că s-ar fi reinventat (după ce europenii o desființaseră ca „instituție” la finele antichității) tocmai în acest scop.

 

Ce te faci însă că la noi mulți sunt cei care nu lucrează? Și chiar dacă au tot timpul din lume să se caute și să se găsească, ba și locuri (ex.: străzi, parcuri etc.), abia dacă au de unde ceva fire de nisip de pus la temelia unei căsătorii? Sau ce te faci că principalele meserii date în lume ca oferind cele mai bune oportunități de a-ți găsi perechea (consultant în management, recrutor și, mai ales, trainer personal – deși în acest caz cam miroase că trainerul nu-și vede de atribuțiile sale!) sunt atât de rare pe la noi…? O șansă le mai rămâne doar agenților de vânzări (din aceștia avem!). Despre un agent de vânzări se zice că „dacă cineva va fi convins să cumpere ce vinde el, înseamnă că ar putea să fie convins că-i oferă și dragostea vieții”. Problema e că… dacă nu face clăbuc ca-n reclamă?; dacă se descoase după primul purtat?; dacă are mai multe euri decât pe etichetă?; dacă a fost cultivat pe un sol otrăvit cu pesticide?…