De ce nu mai zâmbesc românii ?

Nu e alt mijloc mai simplu să afli nivelul de educație al unui individ și civilizația unui popor decât analiza capacității de a zâmbi. Observat încă din Antichitate, fenomenul a captat atenția școlilor de oratorie care își deprindeau discipolii să-și lumineze fața cu un surâs pentru a capta bunăvoința auditoriului. Moștenit din latină, „a surâde” e semn că mai demult românii cultivau bunele maniere. Ca dovadă, i-am adăugat un sinonim mai cald, „a zâmbi”. Ambele sunt străvechi, așa că pilduitorul trecut românesc ne-ar putea reaminti multe virtuți apuse.

 

Despre surâsul Monei Lisa s-au scris mii de pagini, iar popoarele lumii, inclusiv românii, au născocit povești despre împărați care nu știau să zâmbească. Elita antebelică românească a cultivat și ea codul manierelor elegante, dar în iureșul apocaliptic spre „omul nou”, regimul bolșevic a condamnat intelighenția la neființă. Imediat întunericul imposturii proletcultiste s-a cocoțat pe grumazul răbduriului popor, devenit peste noapte populație rătăcită. Grimasa schizofrenică a tovarășilor ascundea minciuna atotstăpânitoare, „sufletul nemuritor al comunismului” (Kolakowski). Adevărații țărani și lucrătorii harnici au continuat să-și zâmbească, să-și facă mici reverențe, scoțându-și de departe pălăria. Umanitatea se refugiase în inimile și cugetul lor. Nu e de mirare că libertatea și democrația irump într-un popor care uitase de căldura, bunătatea, înălțimea morală a surâsului sincer, deschis. Privite astăzi cu un ochi rece, scenele revoluției din ’89 scot în evidență dimensiunea tragică a faptelor și a fețelor unui neam rătăcit în istorie. Românii nu mai știau să zâmbească, să se bucure de reușita lor. Le-au venit în ajutor încurajarea, zâmbetul regelui Mihai în neuitata vizită pascală, numai că această lumină nu a trecut de pe fața Măriei Sale pe aceea a poporenilor. Inima noastră învârtoșată nu i-a priceput mesajul. Vânzoleli politice crunte se abat peste noi după ce vechea luptă de clasă s-a transformat peste noapte în bătălie pe viață și pe moarte pentru putere. Simțind forța de sugestie a zâmbetului în folos electoral, câțiva politicieni autohtoni s-au afișat cu un rictus, o schimonosire cu gura până la urechi. Caricatură de prost gust, lipsită de noblețe sufletească și subțirime intelectuală, grotescul jâmbăt și hăhăiala au provocat o reacție de apărare a mulțimilor împotriva imposturii, a mimării iresponsabile a dragostei față de sărăceni. Nici oamenii de valoare n-au făcut uz de civilizatul, nobilul surâs. Ca să fie credibili, arătau o morgă țeapănă. Nu voiau să fie asimilați surâzătorilor de paradă, îmbătați de putere. Au rămas de pomină fețele încruntate ale guvernanților români în întâlnirile lor cu personalitățile Occidentului, ale căror chipuri degajă lumină și înțelegere, iar expresivul zâmbet, fie și protocolar, stimulează atmosfera bunei comunicări. Nu e numai o chestiune de educație ori de bună creștere, cât mai ales însemn al bogăției și al frumuseții interioare, al preaplinului sufletesc, al stăpânirii adevăratelor valori ale civilizației. N-au lipsit încercările de a zâmbi sincer în acești ani. Reactualizând filmul primelor manifestări publice, ne amintim bonomia unor figuri începând cu a Doamnei Doina Cornea, a domnilor Coposu și Rațiu, de ochii plini de vioiciune ai poetului Ioan Alexandru, de povețele blânde ale Părintelui Galeriu, încât ni se părea că normalitatea avea să revină nu peste mult timp. Așteptarea a fost zadarnică. Acum lucrurile par să se eternizeze într-o zare cernită. Lumina încă nu ia locul încrâncenării pe chipul fruntașilor noștri, încruntarea aspră continuă a-și arata fața hâdă în locul deschiderii și al transparenței, ascunzând laturi obscure. Pe nesimțite, clasa politică s-a înstrăinat de propriul popor, în lipsa punților unei reale comunicări. Românii își regăsesc cu mare greutate identitatea.