La mistreți, cu spaniolii

Am învățat acum două zile că vânătoarea trebuie să fie o treabă cinstită, un pact nescris cu șanse „fifty – fifty” între precizia fatală a cartușului vânătorului și șansele de supraviețuire ale vânatului. Vânătorii adevărați știu asta și mai știu că vânătoarea este mai întâi o chestiune de calitate și nu de cantitate. Am aflat că pânda, „la liber”, cu pușca la umăr, prin nesfârșite, înghețate și tainice păduri, după vreun animal, fie prădător, fie de trofeu, va fi singura vânătoare ce le dă satisfacție și le păstrează demnitatea.
 

„Un vânător care respectă pădurea, vânatul, pasiunea în sine, nu se va mândri niciodată cu numărul animalelor împușcate, ci cu frumusețea lor. Asta înseamnă trofeul de vânătoare de fapt. Dar și aici problema e discutabilă. Uneori animalul e mult prea frumos, dar și prea scump ca să fie vânat, dacă e să ne referim la cerbi, fie e vorba de femele cu pui și atunci se schimbă socotelile. Vânatul e o pasiune și, în ciuda a ceea ce se spune printre necunoscători, se face cu cap, cu pricepere, dar și cu inima, și când e vorba de inimă treburile sunt relative”, au fost comentariile culese laolaltă de la câțiva vânători ai Direcției Silvice Suceava, sâmbătă, 29 ianuarie, când i-am însoțit în ceea ce s-a numit o parte din „marea partidă” de vânătoare a spaniolilor care au venit la mistreți și anul acesta. În țarc, mult mai confortabil ca „la liber” Spaniolii nu sunt nici nemți, nici austrieci, să le placă hălăduiala aspră prin pădure, călcând vârtos la picior hectare întregi, munți și văi, stând la pândă ore în șir după vreun animal. Am auzit pe cineva din grupul hăitașilor numindu-i ironic pe musafirii din țara mai caldă ca a noastră „vânători de păsări”. Asta pentru că acasă vânează ce au, păsări, dar și pentru că, fiind mai comozi și poate chiar mai delicați ca germanicii, când vin la vânătoare de animale mari preferă s-o facă în țarc, ceea ce e mult mai confortabil, variantă ce se practică în tot mai multe țări. Sălbăticia dispare dealtfel încet și sigur în Europa și de aceea vânătorii străini caută la noi ceea ce nu mai în țările lor ei; vânat de calitate, crescut liber. Mânat de hăitași, în țarc, vânatul le vine practic sub nas și din această cauză cantitatea primează. Ibericii fuseseră la vânătoare cu o zi înainte și la „liber”, în pădurile Humorului, la Broșteni, Putna, Marginea, după vulpi, mistreți și lupi. Au mai vrut apoi, câțiva dintre ei, să vâneze din nou sâmbătă după-amiază, tot în condiții mai puțin facile. În cea mai mare parte a lor, însă, s-au simțit mult mai bine sâmbătă dimineață, încercându-și scumpele arme cu lunetă, unele de sute de euro, așteptând în standuri (observatoare) mistreții goniți către ei de hăitași, doar schimbând locul din când în când pentru o nouă goană, ronțăind în pauze câte o tabletă de ciocolată. Se simt și mai bine când, după goană, pornesc să numere animalele, unele țintite impecabil (sunt printre ei trăgători meseriași), pe care la sfârșitul partidei le aliniază și își fac cu ele fotografii, dovezi de luat acasă, împreună, bine-înțeles, cu colții porcilor masculi, ale măiestriei lor de vânători de mistreți în codrii Bucovinei. Țarcul de la Marginea, 422 de hectare de „sălbăticie” îngrădită Fie vânătoare grea sau ușoară, ibericii plătesc binișor și sunt clienți fideli ai DS Suceava. Pentru ei, dar și pentru alți pasionați cu bani ce vin la vânătoare de mistreți în județul Suceava, s-a creat acum vreo 10 ani țarcul de la Marginea. Într-un areal de 422 de hectare de pădure, cerbii, ciutele, vulpile, iepurii și mai ales mistreții, trăiesc în mediu natural, dar controlat, supravegheat. În țarc nu există un anume sezon de vânătoare pentru una sau alta dintre speciile care-l populează și, cu excepția câtorva ciute ce aproape s-au domesticit hrănite de lucrătorii silvici, se poate împușca orice animal apare în bătaia puștii. I-am găsit sâmbătă dimineața pe cei 8 vânătorii străini, pe cei bucureșteni care au însoțit grupul, dar și pe cei suceveni, așteptând în standuri apariția mistreților goniți de hăitași spre ei. Prima goană era pe sfârșite, iar, pentru că glasurile noastre răzbăteau de dincolo de gardul țarcului, ni s-a făcut semn cu degetul la buze să păstrăm tăcerea. Mi-am amintit că nimeni nu merge parfumat la pădure, că fumatul e o treabă interzisă în timpul vânătorii efective, pentru că orice miros străin îndepărtează animalul. Când armele au tăcut și hăitașii ieșeau deja din pădure, ni s-a permis și nouă să trecem de poartă și să însoțim vânătorii la număratul prăzii. Doar doi, trei masculi fuseseră doborâți, restul scroafe și chiar un pui zăceau, leșuri calde încă, în zăpadă. Urâte animale, îmi spun, doar ca să trec de șocul încercat la vederea sângelui. Într-adevăr, țintași excelenți spaniolii ! A urmat o altă goană, noi, outsiderii așteptând în chiar mijlocul țarcului într-o liniște mormântală în care, până să răzbată strigătele hăitașilor și împușcăturile, nu se auzea decât sunetul ritmic al bateriei solare montate într-un copac, ce alimentează gardurile electrificate. „E nevoie, altfel mistreții ar doborî gardurile într-o secundă. Dar nu vă speriați, nu e voltaj mare, ci atât cât să țină departe porcii de ele”, ne-a asigurat, Cristi Tomniuc, șeful „vânătorii” Direcției Silvice Suceava. Două ciute tinere, alungate de strigăte și împușcături se zăresc, săgeți, printre copaci pentru ca în câteva secunde să treacă la 2 metri pe lângă noi. Am avut senzația că le simt mirosul de sălbăticiune înainte de a le vedea dispărând după un deal. A doua goană s-a terminat fără succes, porcii mistreți arătându-se răzleț și scăpând toți cu viață. Felicia și Genoveva, frumoasele ciute aproape domestice Trebuia să ne mutăm din nou, pentru o a treia goană, cea mai lungă. Toți vânătorii, gonacii în veste galbene și „musafirii” s-au grupat la drum pentru a se poziționa pe alt șir de standuri, pe o altă direcție Hăitașii se împrăștiau deja, gata să-și înceapă strigătele ce alungau mistreții către puștile spaniolilor. Pe drum însă am făcut cunoștință cu Felicia și Genoveva, două ciute mari, superbe, de vreo 3, 4 ani, amândouă pe cale să facă pui. Părea nefiresc să le vezi stând pasive, doar puțin în gardă, în preajma oamenilor. Ba, mai mult, să le vezi afectuoase, adulmecând răsuflarea și vorba molcomă a lui nea Georgică Botușan, unul dintre cei mai experimentați vânători ai Direcției, lăsându-se mângâiate de Ovidiu, un alt vânător sucevean, mult mai tânăr. „Uite, asta e cea mai tare!”, ne spune acesta din urmă arătându-ne o fotografie pe telefonul mobil în care el și o ciută stau aproape cap în cap în cadru. Par domesticite într-adevăr, dar vai de cel care nu știe în ce parte a animalului sau ce mișcare să facă lângă ele că se și trezește cu o copită în față. „De drag”, zice nea Georgică, care el însuși era să încaseze una. „Mă duc și la Genoveva, că-i geloasă”, spune vânătorul, după ce o răsfățase destul pe blânda, imprevizibila și frumoasa ciută Felicia. Turme întregi de mistreți în bătaia puștilor Curând au început să se zărească mistreții și împușcăturile au început să răsune una după alta. Se anunța o goană rodnică pentru spanioli. Printre trunchiuri începură a se vedea o mulțime de grohăitori, boțuri negre și vârtoase, aruncând zăpada cu copitele, neștiind încotro s-o ia. Vierii aveau cele mai multe șanse să scape. O turmă de vreo 7-8 animale, întâmpinată de o primă împușcătură, a schimbat brusc direcția spre locul unde stam împreună cu nea Georgică. A încercat vânătorul să le iasă în cale, să-i readucă pe direcția unde se aflau ibericii, dar porcii au fost mai rapizi și au trecut pe lângă noi, în zona nepericuloasă. Părea că vin exact spre mine și paralizată de teamă câteva secunde am uitat de aparatul de fotografiat, de fapt am uitat și de mine însămi. Mă și vedeam pivotând dreapta, lăsând mistrețul să treacă pe lângă mine și apoi revenind în poziția inițială, sfat practic pe care nea Georgică mi-l dăduse glumind acum doi ani, în cazul în care dam de vreun mistreț în cale. „Nimereai cel puțin doi vieri. De ce nu tragi, nea Georgică?”, îl întreb pe companionul meu. „Eu nu împușc niciodată animale în țarc”, îmi răspunde scurt, atât cât să înțeleg ce era de înțeles. Scroafele cu purcei au tăiat prin fața noastră de mai multe ori. Mai sus de locul unde stăteam era la fel, pentru că împușcăturile sunau una după alta. Și într-adevăr avea să fie cea mai bogată rundă de vânătoare. Nevoite să fugă cu puii după ele, scroafele au picat în bătaia puștilor. „La foc”, tabloul final Ceva mai târziu în alt colț al celor 422 ha, adică „La foc” cum spun silvicultorii, aveam să număr, trase dintr-o căruță, alte 12 animale. Altele erau deja acolo. De toate, pentru prima jumătate a zilei de sâmbătă, peste 20, inclusiv un vier, cel mai mare dintre toți vânați până atunci, împușcat la Gura Humorului cu o zi înainte. „La foc” era ca o tabără în care mișunau lucrătorii silvici, medici veterinari, hăitași, oamenii locului ce ajutau la căratul și gruparea pentru tabloul final a animalelor, dar și oameni ai… ne-locului, o mulțime puțin nervoasă, mișunând care încotro. Poze, poze și poze pentru vânători. Unii spanioli anunțaseră deja că vor să plece în aceeași zi la lup, la Broșteni. Un altul voia în pădure la Putna după mistreți, astfel că s-a făcut rapid repartiția mașinilor și a celor care trebuiau să însoțească vânătorii la drum. Se amestecau strigăte în spaniolă cu cele românești, dar toată lumea înțelegea parcă ce vrea să spună celălalt. Peste tot obraji roșii sau pământii de ger sau de muncă. Râsete în grupul ibericilor și treabă multă pentru gazde. Unii plătesc, ceilalți trebuie să le asigure condiții. Nu mi-aș fi dorit să fiu în pielea organizatorilor. „Hai, pune mâna să-l aducem și pe ăsta în rând”, „Hai să bagi ceva în gură Ilie, am niște chișcă, ceapă”, „Mă, vezi ce vrea doctoru’”, se auzea dintr-o parte, din alta, din cealaltă. Ziariștii nu mai aveau ce căuta acolo. Știam că vom afla mâine, poimâine, ce și cum, ce s-a mai vânat în alte locuri, cât a câștigat Direcția Silvică din această vânătoare, cât de mulțumiți au fost vânătorii străini. Am plecat așadar cu câteva lecții învățate și cu mult mai mult respect pentru vânătorii adevărați, cei care vânează și cu inima. Dar am plecat încercând să-mi șterg, cât pot de repede din minte, dârele lungi de sânge proaspăt din zăpadă.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: