La umbra lui Eminescu

…Iată că a sosit din nou vremea să vorbim mai mult și mai mulți despre Mihai Eminescu; poate și că mai temeinic decât ieri sau alaltăieri, când Eminescu era, poate, doar o amintire de manual școlar, un nume de stradă sau un bust pe care sau pe lângă care treceam iute, cu gândurile la cine știe ce. Într-un fel sau altul, ședem cu toții la umbra lui Eminescu, precum sub un copac atât de bătrân încât unora le vine să-l taie ori să-l dezrădăcineze, pentru ca nici cioata să nu i se mai cunoască, precum un copac cu ramurile atât de sus încât, amușinând rutinier printre bulgări de țărnă, întocmai ca furnicile, ba uităm să ne ridicăm capetele, ba nu știm să-i batem frunzele cu privirea.

 

Într-un fel sau altul, contaminați, cu toții îi vorbim limba – chiar și dacă i-am mai pocit-o și i-am mai înstrăinat-o –, deși nu foarte mulți i-am desfăcut pe îndelete cărțile, pornind dintr-un imbold lăuntric, nu puși s-o facem ca sarcină devenită, poate, pedeapsă. Iac-așa! Și vine din nou vremea de-i spunem „poetul nepereche”; și-i spunem, iar unii dintre noi o și credem. Adică o spunem cu încrederea că astfel a fost ieri, precum e azi și trebuie să fie mâine. Însă ar mai trebui ceva, un adaos mai înalt și poate că trudnic alcătuit (dincolo de truda obișnuită și mai ales între ei știută a adevăraților inițiați întru Eminescu): de înțeles statornic că Eminescu nu-i doar poezie ce se vrea citită și rostită, e și istorie ce visează a fi continuată, e și gândire ce se gândește a fi roditoare. Să-i găsim în ființa fiecăruia dintre noi o pereche celui „fără de pereche”, să-l însoțim pe drumul ce ni-l deschise. Să-l căutăm mai ades pe Eminescu cel de dincolo de Eminescu, cel care se prelungește firesc precum curcubeul în ploaie și ploaia în râuri, precum râurile-n mări iar mările-n furtuni apoi potolite-n sclipitoarele curcubeie…