Pădurea și binefacerile ei…

«Când privești munții noștri cu păduri, fără să vrei te gândești la veșnicie, mii de oameni au privit, s-au bucurat de splendida lor înfățișare. Așa erau și pe vremea întemeierii Țării Moldovei, așa erau când Traian a străbătut cu legiunile sale în inima Daciei, așa erau când antecesorii noștri din epoca de piatră descopereau primele rudimente ale civilizației…» (C. C. Giurescu, 1976).

 

Oamenii acestor locuri, ca de altfel din tot cuprinsul Obcinelor Bucovinei, și-au derulat întreaga existență în dependență intimă cu pădurea. În primul rând, pădurea a oferit și oferă material de construcție (de fapt, tot ceea ce s-a construit s-a bazat pe lemn, inclusiv cuiele de prins dranița). Apoi, pădurea oferă lemn de foc și sursă de hrană. În vremurile nesigure, pădurea a constituit loc de refugiu pentru populație, un fel de „fortificație naturală”. Localnicii erau pricepuți în amenajarea capcanelor, adică în doborârea arborilor unul peste altul prin sistemul palancă. Se tăiau arborii cât abia să se țină în picioare, pentru ca la trecerea dușmanilor prin locul respectiv (de regulă, îngust) să fie prăvăliți. Puțini scăpau (oameni, care). Tătarii (sec. XIII, XVII) se temeau și, de aceea, le ocoleau. Pădurea a generat îndeletniciri și ocupații. Arborii nu se tăiau oricând, ci într-o anume perioadă care se întindea până cel târziu în luna mai. Se practica „tăierea în mâzgă”, pentru că arborii trebuiau cojiți, iar mai târziu de Florar cojirea nu se mai putea realiza. „Nu se poate concepe țăran care să nu știe a-l lucra (n. n.: lemnul). Meșterii țărani au ajuns astfel să dea produse deosebit de interesante, uneori impresionante prin îndrăzneața lor tehnică, alteori prin finețea simțului lor artistic. De la marile biserici de lemn, până la migălos închistritele fuse sau mecanismele ingenioase ale lacătelor, toate arată o dibăcie și o ingeniozitate, un simț artistic care nu pot fi decât rezultatul unei experiențe de veacuri” (H. H. Stahl, 1958). La 1803 începe obținerea potasei – o adevărată industrie, încât la 1816 au fost necesare „măsuri contra acestei exploatațiuni vătămătoare, mărginindu-se la fabricațiunea potasei numai în acele păduri care nu se pot exploata pentru lemn de construcție”. „Și în alte păduri se fabrică potasă din crăci, vârfuri și copaci căzuți. Locuitorii prefăceau lemnele în cenușă din care obțineau leșia și, prin fierbere, potasa brută (P. S Aurelian, 1876). „Roadele” pădurii pentru omul locului au fost (și sunt) nenumărate. Pe seama ei se obținea „dohotul” sau catranul, folosit la ungerea roților carelor, dar și în cizmărie. „Pe la sfârșitul veacului trecut (n. n.: al XIX-lea) se aflau în Bucovina păduri foarte întinse de mesteceni. Se obișnuia să se cojească arborii, în picioare. Scoarța se întrebuința pentru fabricarea păcurii. Locuitorii munteni care se îndeletniceau cu această fabricațiune jupuiau de coajă mestecenii bătrâni și tineri, lăsându-i în picioare sau doborându-i (P. S. Aurelian, 1876). Pentru a obține „păcura”, se practica un cuptor în pământ, în care se depozitau 10 care de coajă de mesteacăn. Coaja trebuia să ardă circa 48 de ore. Fundul cuptorului era pardosit cu lespezi de piatră, și după ce cuptorul era ticsit cu coajă de mesteacăn, se acoperea cu un strat de pământ în care se lăsau câteva orificii. Din cuptor, „păcura” se scurgea printr-un șanț mic într-o groapă alăturată. Urma umplerea butoaielor cu „păcură”. Această „unsoare” asigura protecție (și ani mulți) draniței de pe casă, dar se folosea și la ungerea osiilor de la care. Un cuptor producea până la 20 vedre de păcură (1 vadră = 10 oca). La 1788 ocaua de păcură se vindea cu 10 până la 14 parale (P. S. Aurelian, 1876). Pădurile de mesteacăn „acopereau munții unde-și are obârșia râul Suceava, industrie care a încetat odată cu stârpirea pădurilor de mesteacăn” (P. S. Aurelian, 1876). Pădurea rămâne un factor moderator a climei, cu rol de reglare a scurgerii râurilor și de oprire a eroziunii solurilor. Date fiind toate aceste aspecte, bătrânii satului manifestă respect deosebit față de pădure. Documentele vechi menționează că huțulii se ocupau și cu exploatarea pădurilor, mulți dintre ei stabilindu-se aici și ca tăietori de lemne. Au fost și perioade când extinderea pășunilor și a fânețelor s-a realizat pe seama defrișării pădurilor. Toponime ca Arșița, Buc, Bucovenca, Bucovinești sunt grăitoare în acest sens. «Orice cetățean își lua lemnul după nevoile sale din pădurile cele mai apropiate. Proprietarii incendiau pădurile pentru a obține noi terenuri de pășunat » (R. Ichim, 1988). Constituirea Fondului Bisericesc Ortodox Român (F.B.O.R.) la 19.06.1783 înseamnă pentru locuitorii din Bucovina și deposedarea de păduri. Doar intervențiile susținute ale deputatului Eudoxiu Hurmuzachi (1869-1870) au condus la repunerea în posesie a țăranilor. Până la 1786 țăranii aveau dreptul să ia după voie lemn de construcție și de foc din pădurile proprietarilor pe ale căror moșii se aflau. De la această dată dreptul acesta s-a limitat. Fiecare clăcaș trebuia să plătească 53 bani/an pentru dreptul de lemn de construcție și 78 care lemn de foc (P. S. Aurelian, 1876). Creșterea numărului de locuitori a condus la defrișarea pădurilor, mai ales din nevoi de extindere a pășunilor și a fânețelor. «Bucovina e regiunea runcurilor, obcinilor, măgurilor, arșițelor, plaiurilor, …chicerilor, săliștilor, sâhlelor… și prelucilor» (N. Grămadă, 1938, citat de N. Dincă, 1989, manuscris). Pe unii versanți, între Seletin și Izvoarele Sucevei, „se văd goluri în care pădurea a fost tăiată fără nicio regulă, iar arborii doborâți zac la pământ în părăsire» ( R. Ichim, 1988). În secolul al XIX-lea, exploatarea pădurilor capătă amploare, datorită condițiilor prospere ivite în Bucovina. Prin creșterea numărului de familii, o parte din lemn era destinat obținerii draniței (doșche, în limbaj huțul) și ridicării gospodăriilor. În aceeași perioadă este menționată fabrica de cherestea de la Șipotele Sucevei. Mai târziu, sunt menționate ferăstraiele acționate de forța apelor de la Brodina de Sus și Izvoarele Sucevei. Condițiile de exploatare a pădurii erau la acea vreme extrem de dificile, iar uneltele folosite cereau mare efort fizic din partea muncitorilor. Fazele de lucru (valabile și astăzi) presupuneau: doborâtul, cepuitul, cojitul, secționatul, corhănitul, trasul cu caii sau cu boii. «Toporul de Carpați» era unealta de bază. Ferăstrăul pătrunde la sfârșitul secolului al XIX-lea, iar țapina și-a făcut loc în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, fiind adusă de italieni și austrieci (R. Ichim, 1988). Griful, tânjala, «colțarii», cioflângul («bihonul») completează inventarul uneltelor folosite de muncitorii forestieri. Iarna se folosea sanciul, iar pentru a ușura corhănitul lemnului se practicau un fel de jgheaburi din lemn și pământ numite «jilipuri». Pentru tracțiune se foloseau perechile de boi și cai. Se apreciază că înlocuirea boilor cu caii constituit un progres. Condițiile de „cazare” erau improprii. Muncitorii dormeau în colibe. Coliba avea formă rotundă, dar mai întâi se săpa aproape un metru în pământ, în formă circulară, cu diametrul de 4-5 metri, după care se ridica adăpostul, din bucăți de lemn rezultate prin despicarea lemnului rotund. În partea de sus lemnul era legat, în așa fel încât să rămână un loc liber pentru evacuarea fumului. Coliba era acoperită cu draniță de 1 metru lungime. În partea de jos se practicau… paturi, adică un… cerc acoperit cu cetină de molid, peste care muncitorii așterneau țoale aduse de acasă, țesute de nevestele lor. În mijlocul colibei se făcea focul, un fel de foc viu, ca la stână, foc întreținut cu lemne de un metru lungime. Era o vatră mărginită cu lespezi mari. La acel foc se încălzea și se pregătea mâncarea. Două lemne groase susțineau ceaunul în care se pregătea mămăliga și se încălzea mâncarea adusă de acasă. De fapt, fiecare muncitor avea de acasă cofița cu huslincă (3-4 litri), brânza, făina de porumb, slănina, care constituiau baza alimentației. Aveau rezerve pentru o săptămână (potrivit unor informații orale). Aceasta era o colibă de tip maramureșean, în care locuiau 20-25 muncitori, amplasată în locuri ferite de vânt și în preajma unei surse de apă. La acea vreme muncitorii noștri lucrau cu deosebire în bazinele Cârlibaba, Țibău și Sarata (informație orală, Droniuc Ștefan, născut în 1928). În acei ani pădurea se tăia rațional. Lemnul se cojea și urmau regenerările (informație orală, Mechno Ioan). După anii 1950-1960 începe o nouă perioadă în exploatarea pădurilor, prin construirea de drumuri forestiere (de exemplu drumul forestier Izvoarele Sucevei – Brodina de Sus, cu legătură directă spre Rădăuți, a fost construit în anii 1970-1971), de cabane și magazine forestiere (în bazinele forestiere Cobilioara, Bobeicuța și Semenciuc). Tot în aceeași perioadă pătrund drujbele (ferăstraiele mecanice), remorcile, tractoarele. Introducerea ferăstraielor mecanice și a mijloacelor auto de transport ușurează extrem de mult munca în pădure. Drumurile forestiere înaintează pe aproape toate pâraiele.