Un secol și jumătate de învățământ

Am în față „Tabelul școlilor rurale din județul Suceava dintre anii 1858-1918”, anexa cărții „Învățământul primar sucevean în epoca modernă” semnată de prestigiosul dascăl N. Adăniloaei, care reușește să ofere cititorului interesat date exacte privind înființarea în timp a școlii în Țara de Sus.

 

Demersul autorului amintit este susținut cu portretele „trandafirilor” suceveni (Trandafiri suceveni), al lui Alexandru E. Bratu, care ne aduce în față figurile luminoase „ale Ctitorilor de școală românească” și de după 1918. Revenind la tabelul amintit, constat cu destulă bucurie și chiar mândrie (de pleșeștean), că „la 6 septembrie 1860 a fost înființată Școala primară din Pleșeșeti”. Același lucru mi-l confirmă și „lăudatul întru pomenire veșnică Serafim Ionescu” în al său „Dicționar geografic al județului Suceava”. Plecând de la aceste „îndemnuri”, încerc și eu, și de ce nu?, să mă dojenesc ca-n vechime poetul (Satiră duhului meu) de neiertata „blasfemie” pe care eram gata-gata s-o săvârșesc. Auzi d-ta, iubite cititorule, poți să taci molcom atunci când școala ta, în care ai consumat „mii de crete și-un burete” împlinește 150 de ani de învățământ neîntrerupt? De aceea mi-am luat inima în dinți (ce dacă am ieșit din sistem?) s-o dau pe-un expozeu, așa că, Doamne ajută! Primul învățător al școlii noastre a fost dl Ioan T. Stupcanu care a păstorit catedra acesteia între anii 1860 – 1869 și care a avut cinstea și onoarea să-i aibă ca oaspeți în școală pe domnul Unirii, Al. I. Cuza, în septembrie 1864, și pe principele Carol de Hohenzollern în mai 1866. Ambii veneau de la Liteni, iar la hotarele comunei Pleșești au fost întâmpinați de călăreți, în frunte cu Dumitrache Ciucă, primarul localității. În dreptul școlii au fost întâmpinați de elevi și de învățătorul Ioan T. Stupcanu („Istoria comunei Pleșești și a Bisericii «Cuvioasa Parascheva»”, de V. Costăchescu și V. Pleșoianu, Fălticeni, 1913). Din paginile monografiei dlui Constantin Tomescu (1903-1975), care a continuat șirul faptelor lăsate la 1913 de înaintașii săi, ducându-le până-n preajma morții sale (1975), găsesc numele tuturor învățătorilor care au slujit catedra școlii din Pleșești. Din motive de spațiu nu pot să-i amintesc decât pe câțiva, lăsându-i pe ceilalți în grija Domnului să se odihnească, mai recent și în „Pleșești – vatră multiseculară” (2009) a dlui prof. Mihai Ungureanu. Sar câteva decenii de la anii de dăscălie ai dlui Ioan T. Stupcanu și mă opresc la anul școlar 1897-1898, când la școala din Pleșești a fost numit înv. Gh. Lupașcu, absolvent al Școlii de la „Trei Ierarhi” din Iași unde îl cunoaște și se împrietenește cu C. Dobrogeanu-Gherea, de ideile căruia (socialiste, narodniciste) este influențat și datorită cărora va avea de suferit mai târziu. La Pleșești a cunoscut-o pe domnișoara învățătoare Maria Vânătoru cu care se căsătorește și ambii sunt transferați în 1898 la Hărmăneștii Noi, Pașcani. După 1900, școala din Pleșești va purta numele ilustrului cărturar fălticenean Nicu Gane (Școala primară „Nicu Gane” din Pleșești-Gane) amintind astfel de boierii Gănești, proprietari din tată-n fiu ai moșiei de pe valea Șomuzului Mic. În anul 1901 a fost numit la școala noastră institutorul Vasile Costăchescu (fost revizor școlar), ctitor împreună cu preotul Vasile Pleșoianu al bisericii satului, coautor (tot cu V. Pleșoianu, preotul satului) al primei monografii a localității – „Istoria satului Pleșești și a Bisericii «Sfânta Cuvioasă Parascheva»”. În anul 1917, la Școala primară „Nicu Gane” din Pleșești au fost numiți pe posturile nou create învățătorii Gheorghe Pantea (1897-1917) și Gheorghe Tomescu (1897-1964) absolvenți ai Școlii Normale „Vasile Lupu” din Iași. Animați de profunde sentimente patriotice, ca mai toți intelectualii vremii, ambii pleacă voluntari pe front, luptând la Mărășești – Mărăști – Oituz. Gheorghe Pantea este rănit grav și moare, numele său de erou fiind imortalizat pe Mausoleul de la Mărășești. Gheorghe Tomescu este decorat și citat prin ordin de front. La sfârșitul războiului se întoarce la catedra școlii din sat, profesând până în anul 1924, când câștigă o bursă de studii și urmează Facultatea de Litere și Filosofie a Universității București. Statul român i-a răsplătit bravura armelor împroprietărindu-l cu 5 hectare teren agricol, din care jumătate – 2,5 hectare – îl donează școlii pentru teren experimental și teren de joacă (actualul stadion și terenul din jur). I-au urmat la catedră Mihai Tomescu (1907-1941) și Constantin Tomescu (1903-1975), frații săi mai mici. Mihai cade în linia întâi pe frontul din Răsărit din cel de-al Doilea Război Mondial. Constantin Tomescu se întoarce cu gradul de maior în rezervă după „eliberarea ultimei brazde de pământ” și funcționează ca dascăl mult după pensionare, până în preajma morții (1975). După ultimul război, la școala primară din Pleșești funcționează figuri luminoase de dăscălițe: Maria Pleșoianu, Maria Tomescu, Ana Sfichi, Angela Florea. Din anul școlar 1960-1961, școala primară devine gimnaziu cu 7 clase, apoi cu 8 și, respectiv, „școală cu 10 clase”, acum revenind la 8 clase. Găsesc că e o datorie de bun-simț să amintesc, fie și în treacăt, de directorii din cei 50 de ani de gimnaziu de la Pleșești: Ioan Chelariu, profesor de română, acum cu domiciliul în Fălticeni, Mihai Ungureanu, profesor de geografie, acum cu domiciliul în Fălticeni, Maria Platon, profesoară de matematică, acum cu domiciliul în Udești, Dumitru Măniga, profesor de biologie – Pleșești și Mihai Grădinariu, profesor de geografie – Giurgești. Actualul director, prof. Mihai Grădinariu, a reușit, spre lauda domniei sale, să facă din școala noastră o bijuterie de mare valoare, curată ca un pahar. Pentru prima dată în cei 50 de ani de existență a gimnaziului a reușit să facă reparația capitală (generală) a celor două corpuri (P + E) de școală și a dependințelor. În curând încălzire centrală și apă – condiții ca la oraș. Colectivul didactic este tânăr, destoinic și foarte bine pregătit. Rezultatele stau mărturie.