În căutarea Atlantidei

De-a lungul timpului, au fost unii care să numească presa ba „câinele de pază al democrației”, ba „a patra putere în stat”, ba, în anii mai dinspre noi, au văzut-o, măcar teoretic, funcționând ca parte a unui parteneriat public (cel puțin implicit). Definiri sau pretenții ca acestea (pretențiile au venit, mai întotdeauna, din afara presei) au fost ori sunt numai dovezi despre anumite percepții publice, iar, perpetuate, țin de o anume mitologizare și mitologie a acestei forme de comunicare.

 

Dincolo de astfel de nuanțe, se poate afirma că întotdeauna (mai puțin în perioadele supuse dictaturilor; dar, pe undeva, până și atunci) a funcționat un mecanism reglator de tip cerere-ofertă căruia presa (în primul rând cea populară) nu i s-a putut sustrage. Altfel spus, societatea a consumat, ca producție mediatică, doar ce a dorit să consume, iar ce nu, a refuzat în modul cel mai natural. Nu știu câți își vor fi pus problema dacă ceea ce a notat Homer va fi fiind sau nu „otravă informațională”. Deși mai cu toții, până în ziua de azi, i-am citit istoriile. Deși nici până azi nu e clar unde va fi fost acea Atlantidă de dincolo de Coloanele lui Hercule. Nu știu câți se vor fi întrebat ce și cum ar fi scris cei patru evangheliști dacă ar fi căpătat licențe în acest sens și dacă ar fi existat o altă lege decât Legea credinței lor. Ș.a.m.d. Iar noi căutăm încă Atlantida, nepieritor fiind nu acel oraș scufundat, ci visul căutării perpetue. Iar noi am ales să credem în Înviere întrucât noi, păcătoșii de ieri, de azi și de mâine, visăm să ne lepădăm de zădărnicie.