Fatalitate și politică

De ani buni fatalitatea este trăsătura identitară românească preponderent analizată în cărți și eseuri, dar discursul înțelepților arareori trece de folclorul mioritic și paremiologic.

 

Dacă verdictul lor că ne închinăm sorții era previzibil, reacția vulgului și a elitelor politice a lipsit cu desăvârșire. Vom fi zicând că filosofii, ca și politicienii, se află doar în treabă. Ar cam fi cazul să ne întrebăm de ce, în momente critice ale istoriei, trăite cu o anumită ciclicitate, discuția este reluată mereu din același punct. Ca și cum în imaginarul colectiv, în mentalul public nu s-ar produce nicio schimbare. Deoarece eforturile de înlăturare a consecințelor lipsesc, situațiile critice se repetă, generațiile continuă să fie irosite, iar noi ne conservăm caracterele, tipologia și tarele străvechi. De parcă nici n-ar exista școală. Ideea de fatalitate bântuie de ceva vreme și scena politică. Astfel, după politicienii de la putere, nici președintele, nici guvernul, cu atât mai puțin parlamentul ori cetățenii nu pot face nimic pentru eradicarea crizei deoarece ea s-a declanșat în țările occidentale dezvoltate, iar rezolvarea va veni odată cu ieșirea lor din recesiune. Noi trebuie să avem răbdare, ceea ce și facem de la Zamolxis încoace. Raționamentul miroase a dezvinovățire puerilă de genul „unde dai și unde crapă” de moment ce Polonia, Bulgaria, Slovacia, Cehia etc. deja gustă roadele politicilor de relansare economică. În lipsa lor, România resimte efectele neputințelor manageriale la modul tragic: prunci morți din neglijență în spitale, vârful aisbergului lovind în chiar inima capitalei. În provincie, subfinanțarea și delăsarea bat în dramatic, dar veștile proaste se află mai greu. Li se adaugă zilnic zeci de morți pe șoselele pline de obstacole, pe șantiere unde autoritatea protecției muncii e mână în mână cu patronii. De accidente casnice și infracțiuni contra vieții nu mai vorbim. Avem mai multe victime ca în ultimul război. Aceleași cauze: indisciplina, nerespectarea legilor și a regulamentelor, improvizațiile fatale, lipsa de răspundere penală, civilă, politică. Pentru a ne ridica din letargie, ar fi mare nevoie de reforme începând cu politica, educația, sănătatea, administrația și terminând cu civilizația locuirii. Există chiar un consens național în privința lor. Dar, fatalitate, lucrurile nu s-au schimbat prea mult din vremea lui Caragiale: „Ori să se revizuiască, primesc!, dar să nu se schimbe nimica; ori…” Ideile reformatoare abundă, și la guvern, și la opoziție. În campanii electorale dau în clocot. Multe trec de legislativ, dar ceva le oprește să fie puse în operă. Altora destinul le surâde și câte un curajos se apucă să le aplice, până dă și el de o piedică insurmontabilă. În 20 de ani nicio reformă nu a fost finalizată, deși promisiunile înnoitoare au dus la câștigarea alegerilor. Perspectivele actuale nu lasă loc speranței. Fiindcă la noi datele statistice sunt ținute sub obroc, apelăm la „Population Reference Bureau” să aflăm că 25-27% din populație va dispărea în viitorul apropiat. De altfel, dimensiunile e(i)migrării sunt estimate de mass-media la peste 2,5 – 3 milioane de locuitori. Ne pleacă mai cu seamă valorile. Degeaba ne împăunăm că suntem un popor de 23.000.000. Dacă de pericolul depopulării nu se ocupă nimeni, te întrebi care vor fi fiind prioritățile, preocupările diriguitorilor noștri? Până la integrarea în UE, încrederea populației în viitor depășea 80 de procente. Acum ne-am prăbușit. Fatalmente, am recăzut în patima zodiacelor, a prezicătorilor și a ghicitorilor în orice, în palmă, cafea, bobi, ghioc, în coji de ceapă, cântatul cocoșului și cucurigarea găinii. S-au înmulțit și cititorii în vise, în semne pământene sau cerești. Nu există canale media fără „specialiști consacrați” ai negoțului cu soarta ori cu Dumnezeu. Partea tristă este că sociologii constată degringolada nu doar sufletească a nației, dar de trezit nu se trezește nimeni.