Broderii din fire de speranță…

Povestea pornește de la un șervet brodat cu migală, în cruciulițe fine, pe etamină. Firicele de ață neagră și roșie se înșiră cuminți, impecabil aliniate, fără greșeală, iar modelului geometric nu-i poți găsi nicio stângăcie, cât de mică… Ai spune că e opera buchisită îndelung, în seri de iarnă, a unei gospodine, care a pus și multă experiență în ea. Dar e opera unui bărbat cu o poveste ciudată, pasionat, între multe altele, de așa ceva…

 

Pe Dumitru Marcu l-am întâlnit la Centrul de îngrijire și asistență din comuna suceveană Pojorâta. Nu, nu e un bătrânel precum mulți dintre ceilalți locatari. Are doar 56 de ani, dar povestea unei vieți greu încercate l-a a dus în acest loc, în final. Domnul Marcu nu stă însă prea mult să se plângă. Este un optimist, un învingător, deși bătălia lui cu fiecare zi din viață nu a fost ușoară niciodată. Dar a decis să trăiască și să zâmbească. Chiar și atunci când boala l-a aruncat într-un scaun cu rotile. Ce face dragostea Când vezi câtă pricepere e în tot ce face cu acul și ața, te gândești că meseria lui e legată de așa ceva. Dar nu meseria l-a făcut să coase, în tinerețe. El e bucătar, și încă unul pasionat de bunătățile sofisticate și greu de făcut, ca musacale și salate mărunt tocate. Ceea ce l-a făcut să coase a fost însă dragostea. „Am fost mereu bolnăvicios. Prima dată, când am vrut să dau la Liceul Economic la Sebeș, am făcut analize pentru dosar. Ultimul rezultat l-am primit pentru plămâni. Atunci am aflat de un TBC netratat. A trebuit să renunț la planurile mele și a trebuit să mă internez 6 luni. La spital erau mai mult fete tinerele. Eram tânăr și eu și mi-a plăcut una dintre ele. Lenuța o chema și am remarcat-o pe când lucra o față de masă cu garoafe. Nu știam cum să mă apropii de ea… Am gândit eu că dacă am avea aceeași preocupare, aș putea sta pe lângă ea mai mult, așa că am rugat-o să mă învețe să cos. Așa m-am ales și cu o prietenă, dar și cu un meșteșug care a ajuns să îmi placă. Pe urmă am tot cusut, de plăcere. Așa a fost să fie. La altă internare, am învățat și croitorie. Totul e să nu stai să îți plângi de milă, ci să faci ca timpul acela să îți fie folositor”, ne spune Dumitru Marcu Dușmanul din trup Nu acel TBC l-a adus însă pe Dumitru Marcu în marele necaz al vieții sale. Dușmanul din propriul trup s-a dovedit a fi o distrofie musculară progresivă. O boală perfidă care face ca, în timp, mușchii să se „înțepenească” treptat, lăsând trupul inert. „Mereu îmi scăpăta un picior, în adolescență. Nimeni nu știa ce am și mi-a dat de leac un profesor, domnul Constantin Oprișan, de la Iași. A fost corect cu mine și am știut de la început că oamenii cu suferința asta nu trăiesc mult. Dar eu am vrut să trăiesc, m-am îngrijit cum am putut mai bine și uite că am ajuns la 56 de ani. Am putut umbla, am cusut, am avut grijă de casă. Doar de doi ani sunt așa, în scaunul ăsta. Oricum, am reușit ceea ce puțini suferinzi ca mine pot, să ating vârsta asta. Acum e mai greu, nu pot face gimnastică, masaj și alte tratamente speciale, ca înainte, mișc mai greu mâinile, dar mă rog să mai am zile, dacă se va putea”, spune Dumitru Marcu, cu un amestec ciudat de mândrie și tristețe în glas. Cu ochii la cer Domnul Marcu este și singurul locatar al centrului de la Pojorâta care are calculator și știe cum să „zburde” pe internet. Nu singurătatea a fost principalul motiv care l-a făcut să ajungă în lumea virtuală, ci foamea de informații. „Mi-a plăcut mereu geografia și mi-a fost drag să studiez stelele… Acu nu mai pot să stau afară, cu ochii la cer. Dar vreau să văd și să știu, să văd. La asta e bun internetul, sunt multe informații. Sunt pasionat să citesc, dar uneori mai și joc table online. Am rămas îndrăgostit de astronomie și geografie și îmi place să intru pe site-uri de profil. Stau seara și mă bucur că nu mă îngrădește nimeni de aici. Sunt oameni buni și, dacă nu deranjez pe ceilalți din cameră, mă lasă să stau la calculator. Contează enorm pentru mine”, povestește interlocutorul nostru. Pasiunea pentru stele e așa de mare, că până și imaginea de fundal de pe monitorul calculatorului său este fotografia unui uriaș telescop… Sigur că nu va putea niciodată să privească stelele prin adevăratul telescop, dar tot are o dorință: să poată dobândi cândva un binoclu de calitate, cu care să privească munții pe care nu va mai putea păși niciodată, dar și stelele pe care le iubește de departe. Nu știe dacă își va permite să îl cumpere, dar asta nu l-a făcut să renunțe la visul lui. Dumitru Marcu a descoperit de fapt, în timp, că sufletul se tratează cu speranță și că visele devin uneori realitate…