Un punct de vedere

Războiul vinului

Moto: Veritas odium parit (lat. „Adevărul aduce ură”); identic cu românescul „Adevărul umblă cu capul spart”. Câțiva ruși obișnuiți, dar și dintre cei sus-puși, împreună cu șeful Serviciului sanitar rus, Ghenadii Onișcenko, adunați în jurul „Monumentului bețivului” din Moscova, au declarat, fără nicio legătura cu politica, un nou război împotriva vinurilor din Republica Moldova, atrăgând atenția premierului Vlad Filat că, ocupat cu alte treburi, a uitat să facă ordine în viile și cramele republicii.
 

Ca popor cu simțul băuturii, testat din plin în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei de tătucul Stalin care, alături de industria de război, a dezvoltat industria de fabricat vodcă, rușii sunt nemulțumiți de embargoul impus asupra vinurilor moldovenești și, ca să-și înece amarul, au comandat mii și mii de CD-uri de-ale lui Pavel Stratan cu melodia „Eu beu” și l-au pus pe Vasile Mangu să facă exerciții de „înfoaie șlangul” (furtunul), ca atunci când la șefi le va trece supărarea pe Republica Moldova, să nu dea greș. La fel ca la toate războaiele din lume, și la acesta, al vinului, au trebuit găsite motive, reale sau imaginare, fiindcă, în fața opiniei publice interne și internaționale, vinovat trebuie să fie celălalt, așa că s-a dat vina pe doi agenți periculoși, Dibutilftalat-ul și Metaxil-ul, care fac ca vinurile moldovenești să fie bune numai de vopsit gardurile, cum spunea Ghenadii Onișcenko, cu de la el putere, cuprins de importanța funcției de a apăra sănătatea băutorilor ruși. Ar putea fi vreo legătură între vin și politică? Păi, este: dezleagă limbile, simți ”că-nmuguri/și tristețea-n suflet moare”, ai sentimentul că toată lumea e a ta, ai un chef nebun să spui ce nu trebuie, adică adevărul, pășești mai țanțoș și dai semnături pe acte și documente care te pot face culpabil chiar de situații de război. Nu se poate ști cu siguranță, dar se poate bănui, că, fără să țină seama de cele două substanțe agresive conținute în vinul de Primaia (1 Mai?), președintele interi-mar al Republicii Moldovei, românul Mihai Ghimpu, a luat un stacan și, apoi, simțindu-se alt om căruia n-a putut să i-l refuze pe al doilea, cu inima ușoară, a semnat, pe 24 iunie, un decret care i-a stricat toate vinurile din cramele acelea de 40 km lungime. Ce zice Ghimpu în decretul lui? Nici mai mult, nici mai puțin, că 28 iunie 1940 este ziua ocupației Basarabiei, nordului Bucovinei și a ținutului Herța de către puterea armată sovietică. Ghimpu, acest român cu suflet mare, lăsat cam singur să facă politică, nu numai pentru Republica Moldova, dar și pentru România, considerând ilegală ocupația ruso-sovietică, a somat explicit „pute-rea moscovită” să-și retragă trupele din Transnistria și să-și ia și tot armamentul din depozite și, cum știa, că rușii subțiri, auzind asemenea acuzații nerușinate, se vor îmbolnăvi de ficat, le-a trimis, în loc de vin, ceai de ghimpe. Dacă omul acesta din „dorul meu de dincolo de Prut” își pune la bătaie funcția, partidul, pentru adevăr și țara lui, atunci România trebuia să declare ziua de 28 iunie 1940 zi de doliu național. Dacă Guvernul, Președinția și Parlamentul României n-au avut grijă de un așa de mărunt lucru, eu, ca persoană particulară, am avut tot dreptul să-l ajut pe interimarul Ghimpu și să declar ziua de 28 iunie zi de doliu național. Nu este nicio rușine: unele popoare din jurul nostru au asemenea zile, în amintirea unei bătălii dezastruoase care a dus la pierderea libertății țării, iar la noi o asemenea zi ne-ar determina să fim mai atenți cu ce ni se poate întâmpla. După cum este cunoscut, două puteri sunt vinovate de drama României: U.R.S.S., succesoare fiind Rusia, și Germania, care, prin Pactul Ribbentrop-Molotov, au trasat granițele Europei, în unele părți așa de bine că nici la sfârșitul războiului n-au mai putut fi trase înapoi. Și zic: dacă aceste două puteri au făcut ce-au făcut, de sunt două state românești, tot ele pot repara nedreptatea făcută, și de n-au făcut ce trebuia până acum, vina aparține României pentru prea multele și marile „defecte” de politică internă și externă. După ce președintele Ghimpu a spus ce trebuia spus demult, nu mai are niciun fel de importanță neconstituționalitatea decretului Ghimpu; satisfacția unei părți a populației din Basarabia nu poate fi amendată de Curtea Constituțională. Trebuie să mai trecem în dreptul președintelui Ghimpu și alte realizări care-l distanțează de Moscova: condamnarea crimelor comunismului rusesc în Republica Moldova, deportările, schimbarea compoziției etnice, dar și modificările din Codul electoral, referendumul constituțional cu privire la alegerea președintelui de către popor, nu de Parlament, deschiderea spre vest, spre U.E. și crearea oportunităților pentru investitori străini, domeniu în care, prin infrastructură și legisla-ție, Republica Moldova depășește România. Ceea ce a făcut Mihai Ghimpu într-un an de interimat, cu riscul asumat a pierderii popularității lui și a partidului pe care-l conduce, n-ar fi făcut Vladimir Voronin chiar dacă ar fi fost ales președinte pe viață. În condițiile în care tot mai mulți români din Moldova – nu moldoveni (toți rusofonii și coloniștii își spun moldoveni!) – Rusia nu că ar trebui să-și facă griji, dar ar trebui să țină seama, deoarece tot ce s-a spus ca acuze la adresa ei se poate repeta și chiar ar putea avea surpriza neplăcută de a fi repetat de cineva beneficiar al politicii rusești. Politica acordării cetățeniei române cetățenilor solicitanți din Republica Moldova, criticată intens de presa din Franța și Germania, pe motivul că se mărește artificial numărul cetățenilor U.E., a dus la deschiderea pe 9 iulie a.c. a două consulate, la Bălți și la Cahul. Am fost printre puținii care au susținut acordarea cetățeniei române tuturor cetățenilor Republicii Moldova care s-au născut pe teritoriul României în perioada de după 1918 până în 1940 și între 1941-1944 și urmașilor direcți, excluzându-i pe rusofonii coloniști. Că funcționarii români acordă cetățenia, pe alte criterii, și rusofonilor, vine să confirme starea de degradare și de corupție în care se găsește funcționărimea română, continuând o atitudine pe care a avut-o după unirea Basarabiei cu România. Deocamdată, beneficiarul acordării cetățeniei celor 100.000 de locuitori ai Republicii Moldova a fost Traian Băsescu, care a cules 90% din voturile „moldovenilor”. Ne putem aștepta la altceva de la niște cetățeni care au vrut doar să muncească în vest pe baza cetățeniei române? Este prea puțin pentru a simți cât de cât românește, dar tot este ceva care se adaugă la cele 5000 de burse pentru elevi, studenți și doctoranzi. „Deranjul” făcut țărilor apusene, în principal Germaniei, cu acordarea cetățeniei române la niște săraci ca noi, frați întru suferință, nu-i chiar așa de mare pe cât este „cântat”. Dacă avem în vedere că U.E. s-a pricopsit, dintr-o dată, cu niște milioane bune de nemți din fosta Republică Democrată Germania când le-a căzut germanilor din R.F.G. unirea pe cap, milionul de români (atât se estimează a fi) din Basarabia este un mizelic pentru piața la negru a muncii din vest.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: