Istoria Crezului Ortodox (I)

Când vorbim despre Crezul ortodox, ne referim la acea Mărturisire de credință născută în zbaterile formulărilor doctrinare ale secolelor III–IV și statornicită de primele două sinoade ecumenice, ca formulare condensată și normă a credinței noastre. Nu este prima, dar este cea mai elaborată și complexă mărturisire de credință, de aceea le-a înlocuit pe cele anterioare ei și rămâne normativă peste secole, până astăzi.

 

Mărturisirile de credință au apărut încă din primul secol creștin, ca răspuns la necesități concrete ale Bisericii: liturgice, ca exprimare a credinței – moment pregătitor obligatoriu pentru primirea botezului, a împărtășaniei etc.; didactice, ca punct de plecare în pregătirea catehumenilor; apologetice, ca dreptar al credinței adevărate, în lupta împotriva ereziilor1.
Cea mai veche mărturisire de credință este Simbolul Apostolic, considerat a fi fost alcătuit chiar de Apostoli. Cuprinde pe scurt mărturisirea credinței în Sfânta Treime, cu amintirea câtorva însușiri specifice pentru fiecare Persoană; a credinței în Biserică, în comuniunea Sfinților, în iertarea păcatelor, în învierea morților și în viața veșnică. Constituie modelul pentru mărturisiri ulterioare, ce au apărut în majoritatea centrelor creștine importante.
Sf. Irineu de Lugdunum, pe la anul 200, expune un Crez, ce era folosit de mult timp în Biserică, și care e foarte asemănător cu cel apostolic. Tertulian (220) și Marcellus (înc. sec. IV) redau un Crez asemănător. La fel și Rufin (390) și Fer. Augustin (400). Sunt cunoscute mărturisiri de credință din Ierusalim, Neocezareea Pontului, Cezareea Palestinei, Niceea etc. În Alexandria se folosea Crezul atanasian2.

Contextul istoric al apariției Crezului

Începuturile alcătuirii Crezului niceo–constantinopolitan sunt legate de frământările doctrinare provocate de preotul eretic Arie din Alexandria Egiptului.
Arie a fost discipol indirect al lui Pavel de Samosata, eretic antitrinitar, care afirma că Dumnezeu este o singură persoană. Acesta nu recunoștea dumnezeirea lui Iisus, ci Îl considera un simplu om, în care a locuit Logosul – pe care-L confunda cu Sfântul Duh – ca într-un templu3. Arie a intrat în contact cu ideile ereticului Pavel, la școala preotului Lucian din Antiohia, și el aderent la erezia antitrinitară a acestuia4.
Arie continuă ideile lui Pavel de Samosata, negând Treimea și dumnezeirea Fiului, despre care spune că este prima creatură a Tatălui, făcut de Dumnezeu în timp, ca prin El să creeze lumea. Contaminat de idei gnostice potrivit cărora materia este rea, consideră că Dumnezeu nu poate intra în contact cu ea și de aceea își creează un intermediar, pe Fiul. El crede că Iisus este doar fiu adoptiv al Tatălui.
Arie își începe propagarea ereziei în anul 318. Este condamnat de un Sinod, la Alexandria, în 320 sau 321, dar ideile sale continuă să se răspândească5.
Împăratul Constantin cel Mare convoacă Sinodul I ecumenic, la Niceea, în 325. Cei 318 episcopi participanți statornicesc credința despre dumnezeirea Fiului și deoființimea Lui cu Tatăl ( ), într-o mărturisire de credință. Arie și adepții lui sunt anatematizați și exilați în Iliricul occidental, dar răspândirea ereziei continuă, atingând și familia imperială. Abia moartea subită a lui Arie, în 336, face ca puterea arianismului să scadă6.
Spre sfârșitul disputei ariene au apărut erezii referitoare la raportul lui Hristos cu umanitatea. Apolinarie din Laodiceea († 390) susținea că Logosul (Fiul) prin întrupare n-a asumat firea omenească întreagă, ci doar trup omenesc, însuflețit, dar fără rațiune, locul acesteia fiind luat de El Însuși. Astfel cele două firi, dumnezeiască și omenească s-au amestecat, formând o singură fire. Apolinarie, prin învățătura sa, pune în pericol opera de mântuire realizată de Hristos, deoarece numai ce a asumat Hristos prin întrupare aceea a mântuit. Erezia apolinaristă a anticipat-o pe cea monofizită, condamnată la Sinodul IV ecumenic, de la Calcedon (451)7.
Un alt eretic ce a tulburat liniștea Bisericii a fost episcopul de Constantinopol, Macedonie, semiarian, promotorul ereziei pnevmatomahe. Aceasta este o prelungire a arianismului, constând în negarea dumnezeirii Sfântului Duh, pe care-L consideră cea mai nobilă creatură a lui Dumnezeu, superioară îngerilor. Macedonie este depus de Sinodul din Constantinopol, din 3608.
Acestea și alte reminescențe din arianism au făcut necesară organizarea celui de-al doilea sinod ecumenic de la Constantinopol.
Cu câțiva ani înainte de sinod, Sf. Vasile cel Mare a prezentat, în tratatul Despre Sfântul Duh, fracțiunile desprinse din arianism după Sinodul I ecumenic: semiarieni, eunomieni, anomieni, eudoxieni, pnevmatomahi9.
Sinodul II ecumenic a fost convocat de împăratul Teodosie cel Mare pentru primăvara anului 381 (mai-iulie), sub președenția episcopului Meletie al Antiohiei, apoi, după moartea acestuia, a Sf. Grigorie Teologul, episcopul Constantinopolului, urmat de patriarhul Nectarie al Constantinopolului. Au participat 150 de episcopi din toate colțurile Răsăritului Imperiului Roman. În afară de câțiva episcopi macedonieni și de episcopul Acholius al Tesalonicului, care avea dreptul de reprezentare la Sinod al papei Damasus al Romei, sub jurisdicția căruia era10, Biserica din Apus n-a trimis reprezentanți, deoarece pregătea un Sinod general la Aquileea, pentru septembrie 381. Ecumenicitatea Sinodului II a fost recunoscută de episcopii occidentali și confirmată de Sinodul IV ecumenic (451)11.
La sinod s-au prezentat și 36 de episcopi pnevmatomahi, conduși de Eleusius de Cizic și Marcian de Lampsac12. Sinodul avea ca scop rezolvarea controverselor hristologice de după arianism, combaterea ereziei pnevmatomahe a lui Macedonie, formularea învățăturii ortodoxe despre Sf. Duh, rezolvarea unor probleme canonice de disciplină, autoritate și jurisdicție bisericească13.
La lucrările sinodului s-au remarcat Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Chiril al Ierusalimului, Sf. Grigorie de Nysa, Sf. Epifanie al Ciprului14.
Sinodul II, în canonul 1, a anatematizat toate fracțiunile arienilor, în frunte cu eunomienii, pe sabelieni, marcelieni, fotinieni, apolinariști, pnevmato-mahi. Expunerea dogmatică afirmă deoființimea și deosebirea celor trei Persoane ale Sf. Treimi, împotriva pnevmato-mahilor, dar și întruparea desăvârșită a Fiului, împotriva ereziei lui Apolinarie din Laodiceea. Tomosul doctrinar s-a pierdut, conținutul lui rezumativ păstrându-se în Scrisoarea Sinodului din Constantinopol din 38215.
Sf. Părinți au completat Simbolul nicean cu învățătura despre Sfântul Duh, despre Biserică, botez, învierea morților și viața veșnică, aducând unele precizări și lămuriri articolelor alcătuite la Niceea. La completarea Simbolului, rolul cel mai important l-a avut Sf. Grigorie de Nysa16. Actele sinodului pierzându-se, Simbolul ne-a rămas expus abia în actele Sinodului IV ecumenic de la Calcedon (451), Părinții făcând mențiunea că atât în Orient, cât și în Occident era folosit de cel puțin o generație la botez, ei înșiși fiind botezați cu mărturisirea lui17.

Elaborarea Crezului

În alcătuirea Crezului niceo-constantinopolitan Sf. Părinți au avut ca punct de plecare mărturisirile de credință anterioare. Se constată o mare asemănare cu Crezul Apostolic.
La Niceea, în formularea învățăturii despre Fiul, s-a folosit mărturisirea de botez a Bisericii din Cezareea Palestinei, prezentată în Sinod de episcopul Eusebiu de Cezareea, cu unele adaosuri făcute de el însuși. El a citit doar o parte din această mărturisire, cea referitoare la Fiul: Credem în unul Domn Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, lumină din lumină, viață din viață, Fiul Unul-Născut, Cel întâi născut din toată creația. Sinodul a eliminat unele adaosuri ale lui Eusebiu: numirea de Cuvântul lui Dumnezeu, ce putea fi înțeleasă în sens subordinațianist, a fost înlocuită cu expresia Fiul lui Dumnezeu; din același motiv, Părinții au lăsat deoparte și formulările: Cel întâi născut din toată creația și viață din viață, aducând lămuriri cu privire la Dumnezeirea Fiului și deoființimea cu Tatăl, atacate de Arie18.
Sinodul nu și-a propus să definitiveze mărturisirea ca Simbol de botez. De aceea a dezvoltat învățătura despre Fiul, ce era atunci atacată, încheind cu afirmația credinței și în Duhul Sfânt, fără a o dezvolta19. Nefiind un simbol propriu-zis, ci mai degrabă o definiție de credință trinitară, aceasta nu a fost folosită în cult, multe Biserici păstrându-și propriile mărturisiri de credință, pe care le completau cu fraze din mărturisirea Sinodului I și cu alte formulări dogmatice, ca răspuns la ereziile apărute după sinod20. Astfel au continuat să existe o mulțime de mărturisiri de credință. Mulți semiarieni au acceptat crezul niceean, dar, datorită lipsei lămuririlor acestuia despre Sfântul Duh, au contestat dumnezeirea Lui, stări de fapt oglindite în mărturisirile lor. Mărturisirile au fost folosite de ei în răspândirea ereziilor21. Toate acestea au făcut să se simtă nevoia completării Crezului de la Niceea și transformării lui într-o normă de credință general acceptată.
Necesitatea completării Crezului a fost afirmată de Sf. Atanasie cel Mare, cu aproape două decenii înainte de Sinodul II ecumenic (în Către Jovian despre credință și în Scrisoarea către episcopii africani)22.
Deoarece ereticii își căutau argumente în Crezul nicean, Părinții Sinodului II au adus unele clarificări. Au fost făcute zece adaosuri și precizări mai importante Crezului de la Niceea23.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: