Într-o țară cu un sistem constituțional-democratic, în care guvernarea este exercitată de partide politice, cetățenii, conștienți de importanța votului lor, își construiesc opțiunile în funcție de doctrine, ideologii, programe, uneori de istorie. Dacă regulile de mai sus nu funcționează, iar alegerea ține de umori și mituire, nu mai poate fi vorba despre democrație, ci de altceva.
Observatorul obiectiv al vectorilor politicii noastre este surprins de ineficacitatea oricărui discurs doctrinar în spațiul public, de amatorismul și improvizația celor câteva instituții de cercetări politico-sociologice, de lipsa ecoului oricărei ideologii și programe politice în mediul rural sau cel muncitoresc. Nefiind în stare să pună la lucru motoarele și combustibilul politicilor moderne, nici măcar să le explice pentru a câștiga aderenți, politicienii au învățat nu științele politicii, nici arta bunei guvernări, ci mijloace rapide de a acapara cât mai multă putere. Așa că, decât să studieze, să aplice soluții creștin-democrate, socialiste, conservatoare etc., au deprins de la iluzioniști gestica și cuvintele magice cu care prostesc sau corup electoratul. Fără a fi deranjați de constrângeri legislative, au luat de la circari, inclusiv de la manipulatorii alba-neagra, tot felul de scamatorii, însă de excelat excelează în arta actoriei, în toată amplitudinea ei, de la comic la grotesc, de la dramă la tragedia victimizării. Justificativ, i se zice PR de campanie. Toate modelele noastre de succes au abuzat de arta teatrală cu un cinism fără margini. Scena plânsului pe umărul lui Stolojan e demnă de orice antologie a prefăcătoriei.
Chiar dacă s-a scurs un secol, îți vine să-i dai dreptate lui George Bernard Shaw după care „arta guvernării este organizarea idolatriei”, fiindcă, iată, populația cartierelor foste proletare și lumea satelor cotropite de „revoluția agrară” adoră „idolii naționali”, cărora le înrămează posterele, le expun statuile kitsch în dreptul icoanelor, de la maneliști la sex-simboluri, de la vedete de doi bani, la politicieni „de top”. Mania surogatelor, a falsurilor ceaușiste continuă la scară „elevată”: n-avem bani de Armani, Versace, dar îi înlocuim cu găselnițe second hand, n-avem universități de top 50, dar suntem la fel de tari încropind a doua mare universitate din lume după numărul de studenți. Diploma contează. De carte oricum nu întreabă nimeni. N-avem politici sociale inteligente, dar facem în așa fel ca jumătate din populație să depindă de ajutoare de la stat. În țara iluziilor pierdute, acestea se dau de obicei în schimbul votului. N-avem cine știe ce proiecte îndrăznețe de țară, ci tradiționala continuitate în a bate pasul pe loc. Cu toată criza.
Politicienii speculează de decenii gradul precar de instrucție și educație civică ale unor populații aflate mereu în goană după rezolvarea necesităților stringente de hrană și adăpost civilizat, care, după statistici, ne situează de secole în coada Europei. Istorici și sociologi străini, Tony Judt, Tom Gallagher, dar și români, Emil Constantinescu, „Adevărul despre România”, au analizat fenomenul abuzului politic pe larg, dar pofta de putere cu orice preț e mult prea cotropitoare ca să poată fi veștejită prin cuvinte, iar defectele, corectate.
De două decenii, bișnițarii și politicienii ne vând iluzii. Primii ne invită să le cumpărăm produsele lor care ne vor revoluționa viața: medicamentul-panaceu și țărâna care îți ia boala cu mâna, aparatul care îți face treaba în locul tău, mașina dotată cu pilot automat, școala – furnizoare de competențe ca acelea… Dacă piața mai face oarece ordine cu valoarea bunurilor înșelătoare, în domeniul iluziilor politice domnește spiritul libertății mefistofelice cu formula sesamică „abracadabra”: se face totul, dar nu se vede mare lucru; democrația mai mult ori mai puțin originală se instaurează continuu, dar regimul e unul „patologic” și „competiția e pentru cine pune gheara pe stat” (A.P. Mungiu). Tot de atunci dezvoltăm agricultura, însă am ajuns să importăm peste 70 % din alimente. La fel se întâmplă și cu economia, industria, educația, sănătatea. Toate se reformează vârtos pe hârtie și în vorbe, numai că după 4 ani realizăm că de fapt e vorba de altceva.
Din cauza lipsei de discernământ, ni se speculează mereu buna-credință și dorința de emancipare. Venalitatea speculatorilor atinge întotdeauna sfera penalului. E arhicunoscută pofta românilor – ce e drept, nici alții nu și-o pot înfrâna – de a câștiga „bani și avere” cât mai repede și nelimitat, așa că li s-a dat posibilitatea de a-și înmulți de 8 ori sumele investite la jocurile piramidale. Nicăieri în lume nu a fost afacere mai „bănoasă” ca asta. Apoi am vrut schimbarea sistemului „ticăloșit” și ni s-a promis unul pe măsura dorințelor: corupții în țepe în Piața Victoriei, guvernarea numai pentru oameni, cheltuirea transparentă a banului public, reformarea administrației, a școlii etc. și avem praful de pe tobă plus o reducere de salarii și pensii. Mereu aceeași continuitate… în ceartă, renunțări, cotiri, întoarceri, amenințări, ne-înțelegeri.
Ne învârtim, ne răsucim, dar îi aplaudăm cu emoție pe vânzătorii de iluzii. De ce iluzii? Deoarece creează dependență, nivel de așteptare, aducând satisfacții la urne iluzioniștilor. Ei vor face și vor drege, ei au posibilități „reale” să ne aducă bunăstarea, adevărul și dreptatea, vor duduí iarăși motoarele industriilor, vor crește iar pensiile și salariile, scăpăm mâine de criză și… Vreți autostrăzi? Normal. Noi vi le facem. Într-un an și două zile vor trece pe la poarta fiecăruia. Vreți școli moderne? Firește. Avem pachetul de legi gata… Anii au trecut, ca și promisiunile… Degeaba.
Dacă facem prima dată o greșeală ni se poate ierta. Dar dacă o facem a doua oară? Noi însă am comis-o a șasea oară pe aceeași: tot de atâtea ori am votat iluzii vândute ca certitudini de „magicieni”.
Comentarii