Nu sunt delincvenți

Nu trăiesc nicicum după gratii sau în spatele unor garduri înalte din fier, dar, dacă sunt întrebați ce le lipsește cel mai mult, vor răspunde că le lipsește libertatea. Sunt 10 băieți, cu vârste cuprinse între 13 și 18 ani, pe care statul a considerat că e mai bine pentru ei să-i scoată din centrele de plasament în care erau și să-i mute într-un centru specializat, unde ar putea înțelege că ceea ce fac uneori i-ar putea duce mai târziu pe un drum greșit, undeva la marginea societății și chiar în pușcărie.

 

La începutul lunii octombrie 2009, Direcția de Asistență Socială și Protecția Copilului Suceava deschidea la Ostra „Centrul rezidențial destinat copiilor care prezintă comportament delincvent”. A fost considerată o mare victorie a instituției, cât timp alte județe ce demaraseră același fel de proiect l-au abandonat ulterior, din lipsa banilor sau pentru că n-au avut sprijin de la autoritățile locale.
La Ostra a apărut însă un centru elegant, frumos, modern, departe de tentațiile orașului, departe de mediile în care minorii cu „sămânță” de infractor în ei ar putea să se apuce de prostii. Ei sunt astfel nevoiți să ducă un altfel de viață, supravegheați îndeaproape, consiliați frecvent în problemele de comportament sau de educație pe care le au fiecare dintre ei. Copiii merg la școală și la liceu, dar notele, cu mici excepții, le sunt la limita corigenței. Unii mai „calcă pe bec” de supără toată conducerea Direcției și pentru asta suportă consecințele: nu mai ies în weekend, nu mai au acces la televizor și sunt puși la treabă în centru sau în curtea centrului. Băieții mai trag din „pipă”, mai chiulesc, apoi revin la școală și, în timp ce acceptă cu greu autoritatea profesorilor care nu i-au văzut cu ochi buni de la început, aerul de șmecherași le-a asigurat adeziunea colegilor de clasă. Pe frontispiciul casei unde locuiesc însă, există în clar termenul „delincvent” și, în anumite circumstanțe, comunitatea îi taxează pe băieți ca atare.

Nici mai „albi”, nici mai „negri”

După 6 luni de „stagiatură” în centrul de la Ostra, e foarte clar pentru psihologii, asistenții sociali, polițiștii care s-au ocupat de ei că băieții nu sunt niște îngerași, dar nici „talpa iadului”. De aceea poate, ei înșiși se înfurie la culme când sunt numiți „delincvenți”. Deși au dat semne, ei n-au comis până acum fapte penale, iar numele lor nu se află în vreun dosar la Poliție. Personal, cred că unii dintre ei nici nu ar avea ce căuta în centru și că, la fel ca cei care locuiesc acolo, sunt destui alții, în centrele de plasament, în comunitate. Altfel spus, Adrian, Sergiu, Florin, Claudiu, Vasile, Ionuț, Claudiu nu sunt nici mai „albi” și nici mai „negri” decât alți copii din sistem sau decât alții ce au crescut și s-au educat singuri hălăduind pe străzi.
Când am fost în vizită, am găsit în centru 7 din cei 10 tineri ai centrului, restul absentând motivat. Că nu nimerisem într-o mănăstire de maici a fost evident imediat ce am dat cu ochii de spărturile din pereții de rigips, urme evidente ale unor bătăi între ei terminate cu câte un pumn, un umăr sau un picior trimis furios în zid.
Din livingul, la fel de elegant ca cel al unei pensiuni de 3 margarete, am urcat la etaj, unde sunt dormitoarele băieților (locuiesc câte 2 în cameră), camera de studiu, biroul personalului, care este extrem de tânăr. Băieții se pregăteau să mănânce de prânz, așa că am stat de vorbă cu personalul, Sabina Doroftei și Mirela Maxim, asistentul social și psihologul centrului, două femei foarte tinere și, din punctul meu de vedere, foarte curajoase.
„Nu sunt copii răi”, a fost părerea lor unanimă. „Evident că nu sunt copii exemplari, de aceea sunt aici. Fiecare are câte o problemă, fiecare are un anume caracter ce poate fi domolit, direcționat spre lucruri bune. E nevoie de timp, de înțelegere, de atenție însă. Noi ne străduim, purtăm discuții pe multe teme de viață, de comportament, consiliem, corectăm, dăm exemple, evaluăm. Însă nu mai sunt copiii de acum 6 luni. Sunt semne evidente de schimbare în bine”, au spus când una, când cealaltă, asistentul social și psihologul centrului de la Ostra.
Fișele de evaluare întocmite periodic sunt oglinda schimbărilor suferite de fiecare băiat din centrul de la Ostra. Două rubrici din fișele lor sunt însă neschimbate. Mai toți rămân negativiști și refuză autoritatea.

„Vreau să mor mai repede”, „Vreau să fiu fotbalist”, „Vreau să plec în Italia”

Când a ajuns în centru, fiecare dintre băieți a trebuit să scrie ce plan de viață are. Mărturisirea unuia dintre ei m-a lovit în moalele capului. „Să mor mai repede” scria acolo negru pe alb. Mai târziu, când l-am chestionat în legătură cu asta, mi-a răspuns senin: „Nu-mi amintesc”. Își amintea însă foarte bine, dar cele scrise fuseseră poate atunci un mijloc de a sfida, de a atrage atenția, de a se răzvrăti împotriva faptului că fusese adus la Ostra. Sau poate nu, și chiar așa gândea atunci.
Restul planurilor de viață ale copiilor din centru sunt simple. Un băiat vrea plece în Italia, unde muncește mama lui. Un altul vrea să fie fotbalist, altul arhitect, iar un altul nu vrea altceva decât să aibă o casă și o familie a lui, doar a lui.
Le spun că pentru toate astea le trebuie în primul rând școală și mai apoi să stea departe de orice faptă pentru care după majorat ar putea răspunde penal. Unii mă aprobă, dar rânjesc șmecherește și dau din cap ca și cum mi-ar spune: „Placa asta ni s-a mai servit”.
Dar băieții vorbesc, vorbesc întruna, cu sinceritate, ironic, în glumă, serios și exact ce trebuie, când e cazul, îmi iau aparatul de fotografiat, își fac poze între ei, se strâmbă, chicotesc. Sunt atât de… normali! Unul singur e mutălău, retras. Adrian, cel mai mare dintre ei, care va face în curând 18 ani, brunețel, suplu, înalt, aproape un bărbat deja, ascultă muzică la căști, separat evident de tot grupul prea vesel parcă pentru el. Un minut își eliberează în sfârșit urechile, cât să apuc să-l întreb: „Tu ce-ți dorești, tinere, după majorat?”. „Să mă duc înapoi la mine la Rădăuți, să lucrez”, îmi răspunde scurt. Și pentru că prinsesem mai devreme o discuție mai aspră între el și un consilier de educație de la Direcția de Protecție a Copilului, continui: „Dar pentru asta trebuie să termini școala”. Nu-mi mai răspunde însă. Înfige căștile în urechi și se separă din nou. „Haiducul” vrea acasă, vrea să iasă din centru, vrea în libertate.
Mă întorc din nou cu ochii spre grupul celorlalți 6 copii. Vasilică și Claudiu chicotesc mai departe și fac poze prin fereastră. Mă uit la Florin. E frumos ca o vedetă cu ochii lui verzi și genele negre, lungi și curbate. Era ziua lui și, de aceea, la bucătărie se pregătise un tort.
Îi lăsăm în living pe toți, într-o veselie generală. Până să coborâm acolo le-am făcut, fără jenă, poate cam brutal, dar din tot sufletul, o urare: „Să vă dea Dumnezeu minte și voință să nu ajungeți niciodată să vedeți, pe pielea voastră, cum e într-un penitenciar”.
O secundă au devenit serioși, atât de serioși cum numai teama te poate face. Fuseseră deja în vizită acolo și nu le plăcuse deloc.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: