Bârfe…

Mai ieri, dacă-mi dați voie, prieteni, am avut o mică și bucuroasă iluminare. Citeam (la) un spaniol drag, Miguel de Unamuno (1864-1936), profesor de liceu la Bilbao, taman în Țara Bascilor, și-apoi, o viață… rector pe viață la Salamanca.

 

Are omul ăsta, intelectualul ăsta atât de feroce, atât de gogonat, printre un cârd frumușel de lucrări, una cu totul fermecătoare despre, desigur, Quijote & Sancho. Dar ieri-alaltăieri, cum îți povesteam, citeam la altceva din el – la Jurnal intim, o cărțulie atât de substanțială (spiritual) și de faină (în chip lumesc), apărută și pe la noi, acum vreo 3 ani, la „Polirom”. Și… am avut o revelație! Pe bune!
Citeam, la pag. 68, despre cum un singur om – ne învață Evanghelia – a fost mântuit, și că unui singur om îi spune Iisus ce-i spune: Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu mine în rai! Splendid! Mi-am zis… Îs cuvintele – îți amintești?! – zise tâlharului, un păcătos, despre viața căruia atâta se și știe: că era un păcătos. Atât. Și că, după o viață ticăloșită, iată, are parte de o moarte de sfânt. O moarte de sfânt! Ca să vezi… Și, mutatis mutandis, schimbând planurile cum ar veni, îți vine să și spui din baierele slobode ale inimii și să șuieri din colțul gurii:
– Bine-bine, uite ce chestie! Ticălosul a murit ca un sfânt și Iuda, să zicem, Iuda, toată viața lui un apostol și-un sfânt, are parte, vai!, de-o moarte deznădăjduită. Ce chestie!
Acum îmi dau seama și mai bine de ce tot la Scriptură e pururea recursul, adevărul, calea, viața. Și de ce cei din urmă, ultimul om, cum zice folclorul, pot să devie, prin pocăință și înduhovnicire, cei dintâi! Fruncea, vorba bănățeanului. SIC!
Așa am gândit eu. Ieri! Alaltăieri… Când tot pe-atuncilea m-am mai desfătat și cu alte vorbe alese din cărțulia pe care tocmai o pomenii mai la deal. Ș-atunci, haideți să mai vedem câte ceva din volumul pomenit.
Bârfeli…
Învață să trăiești întru Dumnezeu și nu te vei mai teme de moarte, pentru că Dumnezeu este nemuritor.
Ce-au fost, de-a lungul anilor, cea mai mare parte a conversațiilor mele? Bârfeli. Mi-am petrecut zilele judecându-i pe ceilalți și acuzând de infatuare pe mai toată lumea. Eu eram centrul universului și, evident, de aici și spaima aceea de moarte. Am ajuns să mă conving că, dacă mor eu, se termină și cu lumea.
Deseori am observat această tristă particularitate a tuturor conversațiilor mondene, aceea că sunt nu atât dialoguri, cât monologuri intercalate. Cei ce conversează rămân străini unii de alții, urmându-și fiecare propria linie de gândire. Nimeni nu ascultă cu atenție binevoi-toare, nerăbdător să-și plaseze propriul cuvânt, considerat întotdeauna mai important decât al celuilalt. Nu se ajunge aproape niciodată la o con-topire a sentimentelor, la unitatea de intenție, la comuniunea de spirit în ceea ce face subiectul conversației. Merită să medităm serios asupra faptului că în conversațiile mondene întreruperile sunt atât de frecvente; e simptomul unei maladii foarte dureroase.
Nu s-ar întâmpla așa dacă am conversa întru Dumnezeu, în chip simplu și umil, făcând din conversație un act de iubire față de aproapele și încercând să nu vorbești despre tine însuți și nici să nu te constitui în centru al universului (românul ar zice aici buricul pământului).
Acea sfântă contopire de sentimente, la care am visat uneori, se împlinește numai întru Dumnezeu.
Nu discuta…
Nu discuta niciodată; Cristos nu a discutat niciodată; predica și evita orice discuție. Nu respinge niciodată opiniile celorlalți, căci asta înseamnă a voi să apari mai puternic decât aproapele tău și să-l domini. Expune-ți cu sinceritate și simplitate părerea și lasă ca adevărul să lucreze de la sine asupra minții fratelui tău; să-l cucerească el, nu să-l subjugi tu. Adevărul pe care-l proferezi nu-i al tău; este deasupra ta și-și este suficient sieși.
Și nițică muzichie…
Printre darurile pe care le datorăm bunătății lui Dumnezeu, unul dintre cele mai mari e cel al muzicii. Nu există muzică proastă. Există opere literare nesănătoase, nepioase, deprimante; există tablouri care stârnesc concupiscența. Muzica este așa cum o primim. Într-un suflet curat, orice muzică produce simțiri de curăție.
Muzica ne adâncește sentimentele; ne face să fim în mai mare măsură noi înșine.
Muzica e ca un sacrament natural, o revelație naturală a cântării cu care firea istoricește slava lui Dumnezeu.
În templu, muzica îndrumă și stimulează meditațiile credincioșilor și le dă unitate, făcându-i să se cuminece în meditație.