D’ale politicii (50)

Cardio. „Abia aștept să ies la pensie pentru a-mi revigora viața intimă!”. Veridicitatea unei asemeni așteptări – imposibil de sperat pentru un tracasat salariat român – îmi e confirmată de știrea că angajatele bordelurilor elvețiene vor fi instruite și dotate cu aparatură de resuscitare cardiacă. Scopul e nobil, motivația impecabilă: în rândul tot mai nume-roșilor clienți foarte vârstnici (!) ai caselor cu felinar roșu s-au înregistrat crize cardiace în timpul fierbinților cavalcade amoroase cu tariful în avans. (vezi și „pensionare”).

Frustrare. Sentiment având rațiuni diverse. Profesional, frustrarea e des împărtășită de acei care lucrează cu proiecte, prospecții, idei, secrete, informații prețioase. Și care observă cum munca, inteligența lor este ignorată – ori chiar pervertită în decizii manageriale și politice anapoda. Iată confesiunea unui ofițer („foști agenți nu există”) K.G.B., dezamăgit de rigiditatea și greșelile celor ce au îngăduit dispariția Uniunii Sovietice: „Ceea ce făceam nu a folosit nimănui. Ce sens a avut să scriem, să recrutăm agenți, să obținem informații? La Centru nimeni nu citea nimic. Oare noi nu prevenisem despre ceea ce putea să se întâmple, nu recomandasem cum să se acționeze? Nicio reacție… Dar cine își dorește să lucreze pentru coșul de gunoi, în gol? Să pierzi ani de viață. Pentru ce? Pur și simplu ca să iei un salariu? Un exemplu: prietenii mei care lucrau în spionajul tehnic obținuseră pentru câteva milioane de dolari (!) informații despre o importantă descoperire științifică vestică, una care ar fi costat altfel țara noastră miliarde de dolari. La Centru au examinat datele și au spus: „Excelent! Informație extrem de importantă! Mulțumim. Vă îmbrățișăm pe toți. Vă propunem la decorare”. Dar nici nu au încercat să utilizeze informațiile în mod concret. Nivelul tehnic al industriei noastre nu permitea…”. Autorul acestor rânduri indignate este Vladimir Putin și ele evocă trăirile sale din ianuarie 1990. Atunci, abia întors din Germania de Est, spune el, „începusem să mă gândesc la un aeroport de rezervă”. Avea să-l găsească: peste un deceniu avea să devină președintele (întâi numit ca succesor de un Elțîn șubred, apoi ales majoritar) cu mână forte a Rusiei, al cărei premier este în prezent… Deocamdată…

Neagoe (Marin). Aghiotant personal – vreme de 35 ani neîntrerupți! – al lui Ceaușescu. O rară probă de fidelitate, dar și de „longevitate” în slujba Cabinetului unu (ulterior și al celui numit „doi”, de fapt devenit cel principal). Imediat după 1990, Neagoe și familia lui au fost – cu urmări tragice pentru fiul său – umiliți și maltratați. „Revoluționarii” i-au vandalizat până și casa de la țară, de unde i-au scos sute de butași de vie abia plantați, vânduți la piață sub cinicul slogan „Luați butași roșii din via lui Neagoe!”. Memoriile sale ne propun un tânăr Ceaușescu uman, deschis la minte, dar devenit apoi – sub influența nefastă a Lenuței și a lingușitorilor ce vor face totul, la judecată, pentru a se disocia de „tiran” – dictatorial, obtuz, imprevizibil. Însușirea definitorie a „patronului” fusese, mereu, suspiciunea, teama, neîncrederea în cei mai apropiați colaboratori… O viață întreagă trăită ca o fiară feroce, dar și hăituită, mereu la pândă… Destin trist, de șef posomorât al unui popor trist… Memorabile sunt câteva din gafele și „perlele” Lenuței: milogeala – penibilă pentru orgoliosul Nicolae – în fața regelui Iordaniei, obligat de noblețea sa să-i dăruiască un iaht identic celui cu care îi plimbase prin Golful Akaba, modul ordinar de adresare cu „bă!” rezervat oricărui demnitar: „Bă, tu tot cioban prost rămâneai dacă nu era Președintele, și nu eram eu, nu ajungeai ministru! Dovadă că tot ce naște din vacă, tot bou rămâne”. Ori încercările de a-și convinge – prin orice mijloc – soțul să devină Președinte pe viață (într-un fel așa a și fost, ei fiind simultan „demiși” din viață la Târgoviște…). Tentativele disperate de a accede la decizia totală: „Pentru ce mai ai tu nevoie de un prim-ministru? America, cât o fi ea de Americă, nu are. Tu ai!”. Cu adagiul: „doar mă ai pe mine, cea care sunt mereu cu ochii pe toți boii ăștia, inclusiv pe curvele lor de neveste. Ascultă aici, Nicule, cum urlă în pat cu un nou student cățeaua de Violeta, mironosița lui Ștefan Andrei…”. La apogeul puterii, Elena filtra și distorsiona după mintea ei orice informație ce trebuia prezentată șefului statului.

Pensionare. Statut, liman râvnit de orice slujbaș onest, din Atlantic la Urali. Acolada, ca un curcubeu la zenit, este valabilă doar pentru cei cărora, după o viață întreagă de muncă și contribuție financiară, societățile stabile și responsabile – mai puțin cea românească de azi, vezi ziarele – le asigură o bătrânețe confortabilă. Un recent sondaj mă confirmă, cu „fiori” (de groază pentru bărbatul de 52 de ani ce sunt, nesigur – biologic, dar mai ales bugetar – că voi deveni unul din „aleșii” ce pot deveni pensionari – iată o tragică „victorie”: să „prinzi” pensia), dar și cu fiori plăcuți, fie și prin bucuria gen „crape capra vecinului bogat” furnizată de constatarea că 32% din pensionarii englezi declară că fac sex de 10 ori pe lună ori mai des, în vreme ce numai 20% din compatrioții lor aflați în câmpul muncii sunt la fel de activi sexual. Ideea de a aștepta jinduita „odihnă” plătită de stat pentru a vedea lumea nu era nouă – fiecare am întâlnit, pe la mănăstiri, autocare cu boite și zglobii pensionare vestice, dispuse și apte de orice act tineresc, fie și în căpița de fân din preajmă – dar teribilă îmi apare speranța (iată, certificată) de a aștepta răbdător retragerea pentru a-ți împlini și agrementa viața intimă! Dacă las deoparte excepțiile care fac regula – polițiști, securiști, militari etc. – care ies la pensie fiind încă „în putere” șansa de a adăuga viață anilor mi se pare azi utopică pentru România, țară în cădere liberă ca asigurări sociale, falimentară la o dorință legitimă: aceea de a-ți adăuga cel puțin câțiva ani liniștiți vieții. Prilej de a evoca – printr-un întors ochean – dorința intimă, mărturisită mie, în unica și fericita mea ședere la aceeași masă de birt bucureștean, de inegalabilul viveur Gheorghe Dinică: „Abia aștept să fiu sigur că nu mai pot face dragoste, că nu mai sunt dependent, supus acestei dorințe, ca apoi să pot savura, în liniște și împăcare, cu prietenii mei dragi, carafele pline cu vin îmbietor la taifas”.