Oricât de crudă poate părea ideea, este posibil ca societățile, de la cele antice până mai ieri, să fi creat războaiele pentru a elimina excesul de bărbați tineri. Este posibil ca bărbații vârstnici, cei care deveneau, pe o cale sau alta, depozitarii puterii, să-și fi prezervat privilegiile și poate chiar viața, eliminând mare parte a “concurenței”, care pierea pe câmpurile de luptă. Să mai admitem și ideea că scăpau din război cei care-și foloseau – dacă aveau așa ceva – inteligența, priceperea, instruirea, dotarea militară etc., o elită care împrospăta în mod natural ceata vârstnicilor șefi.
Așadar, războiul controla sever numărul soldaților care ar fi putut purta în raniță toiagul de împărat. Cruzimea acestei selecții era aproape invizibilă, câtă vreme jertfa era impecabil motivată: mori pentru țară.
Dar țara cam dispare din satul universal. Odată cu ea dispare și chemarea la luptă în numele nației. Deci și chemarea la luptă a tinerelor generații de masculi. Deci și decimarea lor prin foc și sabie. Vii și puternici, aceștia declară deschis război vârstnicilor, în numele celebrei ziceri potrivit căreia valoarea nu așteaptă numărul anilor. Astfel că, pe un câmp de luptă al slujbelor, de exemplu, leșurile celor care se apropie de pensie se înmulțesc cu fiecare bătălie. Unii nici nu le mai consideră pierderi, cum nu-i o pierdere pentru haită eliminarea liderului de până mai ieri și înlocuirea lui cu cel ce tocmai s-a impus.
Societatea noastră devine din ce în ce mai nemiloasă. Oricât de moderne ar fi mijloacele de apărare, victimele sunt numeroase, iar cei care supraviețuiesc – fără speranță.
Deci: are 59 de ani, este inginer într-o meserie nemaicăutată astăzi și tocmai primise un post în administrație, unde pare-se că nu mai are ce căuta. Până la ieșirea de drept la pensie mai este. Ce soluție are omul acesta pentru a supraviețui? Că de Canal, Sighet sau Aiud pare să fi scăpat, totuși.
Comentarii