Când tata a primit hectarul de pădure pe care i-l acorda legea în calitatea lui de fost proprietar de teren forestier și-a exprimat bucuria într-un mod oarecum curios. Ne-a convocat pe toți urmașii săi să mergem să vedem minunea de pădure. Hectarul era inclus într-o parcelă situată de-a stânga drumului spre Fetești, comuna Adâncata. Predomina stejarul; erau arbori uriași, numărând, după aprecierea tâmplarului care era părintele nostru, peste 120 de ani. A îmbrățișat câțiva tata, ca și cum l-ar fi îmbrățișat pe unul dintre noi, copiii lui, cu dragoste adică. Erau stejarii lui.
Apoi pe tata l-a călcat un nemernic cu autobuzul. Pădurea a mai rămas o vreme în picioare. Vreo doi ani, ani în care, cu aprobarea Silvicului, am scos de acolo lemn de foc. Însă, la vremea când se vorbea de mari afaceri cu lemn de stejar, pădurea a dispărut. Pădurarul statului, care păzea un brădet alăturat, ne-a spus că ar fi furat-o țiganii din Fetești. E drept, tot veneau în sat căruțe cu lemn de stejar care erau oferite spre vânzare, dar niciuna nu era încărcată cu butuci tăiați din trunchiuri de 120 de ani…
Mulți au râs de noi. “Dacă erați deștepți, o tăiați voi!”. N-am fost deștepți. Cei care au avut minte însă și și-au tăiat ras proprietatea au avut câțiva ani ce pune pe foc. Aveau la un moment dat în curți stive de lemn cât casa. Norocul lor. Dar le-au secat și lor depozitele, că, iată, sunt și ierni grele. Acum suntem egali în fața sorții: au ajuns și ei să cumpere lemne de foc.
În toată povestea aceasta nu-i nicio morală, cum nu-i în mai în toate pe care le trăim astăzi. Doar lăcomie și fărădelege.
Comentarii