Se intră în vacanță, iată! Nimic mai… atractiv pentru iubitele pughibale! Păi, nu?! Școala, orice s-ar spune, e nițel… scârboasă. Suprimă libertăți de manevră, impune reguli și livrează, în bună măsură, bucurii de ținută modestă. Nu-mi aduc prea ferice aminte de școală. A trebuit, de multe ori în viață, să mă dezvăț, spre bunul confort, de multe învățăminte prăpăstioase care mi s-au turnat pe gâți. La vreme de răstriște, gânguresc, c-un agreabil resentiment, stihurile răzbunătoare ale lui Bacovia: Liceu, cimitir al tinereții mele, profesori pedanți și examene grele…
Am făcut acest întunecat preambul nu tocmai întâmplător. Acu vreo 4 ani, un elev excepțional de la țară, prin nătânga repartizare procesată de calculator, a nimerit, cam fără de voie, în clasa a IX-a a – de multă vreme! – faimosului colegiu „Petru Rareș”. F. b.! Numai că – numai că, într-o nefastă zi, unul dintre dascăli (dascăl?) a ofensat-o pe eleva rurală, de sărmana nu-și mai afla, de-atuncilea la vale, somnul, liniștea, rostul și locul aci! Știi măcar să citești?,a chestionat-o tălâmbul magistru. Ce cauți tu în liceul acesta?! Vorbele (ori baremi spiritul lor) cam astea ar fi fost…
Acum, țiu că-i aduc la cunoștințe neavenitului pedagog rareșian că Anuca Bodale din satul Voievodeasa Suceviței, elevă terminatoare de-a XII-a la faimosul colegiu rădăuțean „Hurmuzachi”, tocmai a sfârșit acest trimestru cu nota 9,50, fiind și una dintre elevele cele mai strălucite din școală. Ar trebui să-l luăm pe neinspiratul prof sucevean, fără fler și intuiție, și… șii… să merem și să-l dăm cu capu’, cu picioarele, cu pancreasul de… catalogul fetei cu pricina! Învățătură de minte! De inimă, nu vorbesc…
Acu vreo trei cincinale, un fost candidat la președinția Statelor Unite, senatorul republican Bob Dole, a fost invitat la Institutul „Goethe” din Berlin să ție o prelegere despre… meandrele concretului (sintagmă tare dragă lui Ilici Iliescu nost). Dl Dole s-a scuzat că din pricina campaniei electorale nu se poate deplasa, dar că ar fi fericit dacă dl și dna Goethe l-ar vizita la ferma sa din Arkansas.
Ei bine, fritzii i-au întors-o mintenaș:
Dragă Bob,
Deoarece atât eu, cât și iubita mea soție suntem plecați pe lumea cealaltă de mai bine de o sută de ani, nu-ți vom putea admira văcuțele din fermă. Te așteptăm însă cu nerăbdare la noi…
Să te strici de râs, nu alta! Dar, vreți au ba, unitatea de măsură a nivelului cultural al yankeilor reflectă cu fidelitate o sinistră realitate, vaai! Atât de precară…
D’aia îmi pare rău că, intrând mai ieri în librărioara „Humanitas” de pe M. Viteazul (exact peste drum de sediul ziarului nostru), am trăit cu mânie proletară… ciuda că… că… proprietarul minioanei locații trebăluia la făcutul de bagaje! O librărie mai puțin în târg, la ce bună cartea, nu?! Până și-n Africa, atunci când moare un cărturar se spune: A mai ars o bibliotecă! A mai ars… La noi…
La noi sunt codrii verzi de brazi, fagi și păltinași (mă rog, cât a mai rămas de furia gaterelor!) ș-atâtea jale și răstriște prin case. Bine că se dau bine: manelele, sușele, șoriciul & obrazul gros, mârlănia, șperțul, mânăriile, politichia de cumetrie, curvele, țopârlănia, lichelismul, jegul și altele tot așijderea.
D’aia zice (în Adevărul de miercuri, acu) și Pleșu ce zice:
…Așadar, amatori de carte și idei există. Problema ar fi alta: tipul uman pentru care cititul, cultura, dezbaterea intelectuală au preț și relevanță nu e în atenția publică, nu se manifestă, nu iese la rampă. Și nu e încurajat să o facă. ”Modelele” societății românești de azi nu fac parte din această specie. De aceea, cei care se ocupă cu „dulcea zăbavă” a lecturii, pasionații de texte și de viață spirituală trăiesc discret, în cercuri restrânse, lipsite de vizibilitate și prestigiu. Ei există, dar în penumbră. Ceea ce le lipsește este atenția noastră, promovarea adecvată, contextul care să-i stimuleze și să-i pună în lumină.
Cunosc eu însumi o sumedenie de asemenea tineri. Unii școliți în marile universități ale lumii, alții grădinărindu-se singuri, autodidacți străluciți, formați inexplicabil în ciuda unei ambianțe opace. În genere, sunt marginali, neapreciați și sub sau ne-nefolosiți. Catedrele diferitelor facultăți sunt un fel de rezervații inexpugnabile, recalcitrante la orice tentativă de împrospătare. Presa preferă condeieri nervoși, rapizi, fără prea multe „fasoane” culturale. Cei mai mulți dintre „analiștii” noștri sunt, la bază, caftangii calificați. Vedetele care defilează pe micile ecrane sunt, într-o proporție zdrobitoare, întruchipări bălțate ale nerușinării vesele, ale ignoranței arogante, ale improvizației. Succesul se obține pe altă claviatură decât pe aceea a studiului, a seriozității, a inteligenței prompte și a bunei cuviințe. Trebuie să ai doar mult tupeu, o tandră iubire de sine, câteva relații și o proastă cunoaștere a limbii române. Cultura, fie ea și de nivel gimnazial, nu se vinde. Mi se va spune că specimene din această zoologie există în toată lumea. Da, numai că ele nu ajung niciodată să ocupe scena, să domine piața publică, să se cațere la vârf în marile topuri „naționale”; nu moderează, săptămânal, emisiuni de mare audiență, nu devin „vip”-uri, nu fac cariere spectaculoase în văzul lumii. Pe scurt, nu sunt niciodată selecționați în echipa de „elită” a țării. La noi, lucrurile se petrec exact pe dos…
Ca la noi…
d. b.
Comentarii