Un început numit „Suceava“

(sau despre apariția unui ziar fără editor)

Freamătul, febrilitatea așezărilor, a străzii, declanșate în numele schimbării, deveniseră o componentă a zilei. Totul se constituia într-o chemare. Oamenii (cei mai mulți dintre ei) știau ce se întâmplă, ce este. Mai puțin ce va fi. Era în 22 decembrie 1989.
În acele momente ne aflam aproape toți în redacție. Unii – întorși în grabă din diverse locuri de documentare, alții socotind că le este inutilă, deocamdată, orice plecare în teren. Un sentiment de așteptare plutea în aer, se așezase, stăruitor, pe chipuri. Se aștepta un impuls, o vorbă limpede. Pentru ca totul să se miște, să devină convingere. Nu-mi amintesc detalii, amănunte, crâmpeie de discuții. Ele nu contau decât în măsura în care, laolaltă, „desenau” întregul. Și acesta era previzibil, configurând climatul propice unui nou început gazetăresc. Totul se sprijinea pe efervescența, pe fierberea (soldată cu jertfe) ce puseseră stăpânire pe țară, receptate prin televiziune și radio, prin legături telefonice și relatări ale unor martori la evenimente dramatice din Timișoara, București și din alte orașe.

 

Atmosfera de atunci din redacție însemna pentru colegii mei perceperea lucidă a întâiului (și cel mai evident) câștig al momentului: acela de a fi beneficiari ai libertății adevărate; de a gândi cum vor ei, asumându-și câștigurile (mai mult în plan sentimental) și riscurile creației gazetărești. Făcând, evident, abstracție totală de un eventual editor al publicației. Cu alte cuvinte, eliminându-l din ecuația conceperii ziarului. Suficient pentru a porni de-mersul gazetăresc. Curajul (se poate vorbi de așa ceva, când evenimentele se aflau în plină derulare, unii urmărindu-le îngrijorați de după colțuri de perdea) era de partea noastră.
„Povestea” noului ziar a început cu opțiunea pentru nu-mele pe care trebuia să-l primească în acea zi cotidianul județului. Gândurile au mers – nu după îndelungi căutări – către formularea „Suceava”, cea care devenise titlul mai multor suplimente social-culturale ale bătrânului „Zori noi”. Se stingea astfel și o asociere de cuvinte oarecum pleonastică. A primat însă credința că „Suceava” (ca și, de pildă, Putna, Alba Iulia) închide în „ființa” ei o recunoscută pute-re evocatoare, chemând respectul – nu numai al oamenilor locului – pentru fapte devenite istorie. Și, cum în acele zile imprevizibilul putea oricând apărea, doar două apariții ale ziarului au purtat titlul „Suceava”, studenții urbei noastre solicitând înlocuirea lui (ceea ce s-a și întâmplat) cu – pe atunci – purtătorul de exube-ranță „Crai nou”. Să revenim însă…
Când stabiliserăm titlul ziarului era cu câteva ore peste amiaza acelei vineri în care România clocotea, voința ei fiind fără echivoc. Până în acel moment, vechiul orar de lucru convenit cu tipografia ne-ar fi obligat să trimitem spre linotipuri aproximativ trei sferturi din manuscrisele trecute deja pe la biroul de machetare. Or, redactorii abia atunci prinseseră a-și împlini rosturile. Tipografii au acceptat situația. Semn că erau alături de echipa noastră, că așteptau noua expresie a implicării publicistice.
Convenisem – cum se spune – din mers să oferim prin coloanele publicației, prin fotografie, o imagine fidelă a ceea ce se întâmpla în jurul nostru, cu precădere în municipiul Suceava, unde o mulțime de oameni a ocupat spații centrale, exprimându-și doleanțele în diverse chipuri.
Evident, construcția ziarului avea nevoie de o coloană de sprijin. De o mărturisire care să unifice, credibil, noile convingeri ale redactorilor. Editorialul – despre el este vorba – a fost scris cu sufletul la gură. L-am gândit și așezat pe hârtie împreună cu Ion Nedelea. Nu-l elaborasem ca pe un program acoperind o perspectivă mai îndelungată. Nici timpul strâns și nici complexitatea politică și socială a ceea ce putea prinde făptură nu ne îngăduiau o altfel de alcătuire a articolului. Mai degrabă, prin el ne-am conectat la atmosfera momentului, am încercat să intrăm în rezonanță cu acesta, cu trăirile generate de noul timp în care pășisem. Editorialul poartă titlul „Sentimentul demnității, sentimentul adevărului”. Nu vom face un inventar al ideilor din cuprinsul lui, nu vom comenta. Pentru acei care vor să știe (sau să-și reamintească) auspiciile sub care gândeam și simțeam atunci, reproducem două fragmente: „O nouă orientare politică a biruit prin voința și puterea poporului. Un nou suflu – al libertății, al democrației autentice, al respectului față de oameni – a cuprins întregul spațiu românesc, întreaga simțire românească. A apus (vă reamintim că scriam aceste rânduri în 22 decembrie, n.a.), odată cu aceasta, o epocă în care a tronat autoritatea bazată pe forța brutală și nu pe competență și luciditate, în care minciuna, falsitatea și abuzul politic deveniseră cuvânt de ordine. Începe un timp al nădejdilor renăscute” (…) „Noul climat, noua orientare cu o largă deschidere spre democrație, spre slujirea prin toate mijloacele și cu toate posibilitățile a aspirațiilor poporului își vor pune amprenta de-acum încolo și pe ideile, pe cuvântul din paginile publicației noastre.”
Editorialul (convenisem asupra unei soluții democratice) a primit girul tuturor colegilor aflați în redacție. Îl citisem în fața lor. A doua zi (23 decembrie), el deschidea pagina întâi a ziarului, alături fiind tipărit „Comunicatul către țară al Consiliului Frontului Salvării Naționale”. În celelalte pagini: „Aripa curată a speranței”, „Suceava orelor fierbinți” (relatare însoțită de imagini), „Eroii României”, „Ziua de mâine a Patriei”, însemnări despre climatul de lucru din economie, „Ecoul internațional al evenimentelor din România”, chemări adresate diverselor categorii de cetățeni. Textele – semnate de cunoscuți oameni de condei din redacție și din afara ei. Atât ne permisese spațiul limitat (patru pagini, format mic) al unui singur număr al publicației.
În primele ore ale dimineții ce a urmat, ziarul (într-un tiraj mult sporit, mergând spre 40.000 de exemplare), dispăruse din unitățile de difuzare a presei. Cititorii simțiseră – prin lectură – că se născuse o publicație al cărei editor (el nu era încă nominalizat) îi respectă. Că acesta îi onorează prin cuvântul ce rostește adevărul. Tot atunci, la noi au ajuns multe aprecieri încurajatoare, care ne-au ambiționat. Dar și o întrebare (din partea unui mai vechi și zelos „păzitor” al ordinii românești) aruncată fără noimă: „Nu v-ați grăbit?”. Nu, nu ne grăbisem. Dovadă că, având – cum spuneam – un alt titlu, convertindu-și libertatea în independență, publicația există și după parcurgerea a 20 de ani. O vârstă ce ne-a trimis, iată, spre începuturile ei.
ION PARANICI
Foto: DUMITRU VINȚILĂ

Print Friendly, PDF & Email
Etichete:

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: