(un dicționar… alternativ)
Autoritate (publică). Sintagmă nedefinită, la auzul căreia – în mod ciudat – tuturor ne vine pofta de a înjura.
Consolare. Dacă în politică nimic nu e perfect, faptul că în politică nimic nu este ireparabil ar putea fi o consolare? M-aș amăgi cu ideea, cu condiția ca politicienii și nu noi să fie cei ce plătesc nota.
Contra. O opoziție sistematică și inteligentă se ferește mereu să solicite Puterii lucruri realizabile. Altfel, ar trebui să se declare, în final, mulțumită. Iar recunoașterea acestei satisfacții înseamnă pentru orice opoziție semnul că trebuie să înceteze a mai exista.
Forță (cămașă de forță). Orice putere scăpată de sub control îl duce la nebunie, la paranoia tăcută pe deținătorul ei. Chiar dacă acesta devine o caricatură pentru cei rămași lucizi în juru-i, el va avea destul timp pentru a transforma viața celor mulți în dramă.
Genetică. Câtă dreptate avea – fără s-o știe – Ceaușescu, în unul din ultimele sale discursuri: „Capitalismul va birui în România comunistă atunci când vor face plopul pere și răchita micșunele!”. Uite că au trecut deja 20 de ani, clonarea a devenit o realitate, dar nu și utopia biologică citată, intuită de folclor și proclamată, disperat, de „geniul Carpaților”: România „europeană” rămâne o provincie, o feudă supusă jafului discreționar al puilor de comuniști, iar regulile capitalismului și criteriile presupuse de o societate a concurenței, legii și competenței par tot mai îndepărtate… Oare de ce l-or fi împușcat, cu grăbire? Păi, de aia…
Honorius (causa). A fost foarte populară – și, desigur, sedativă, atunci, pentru gloată – ironia publică, stârnită după 1990, de ușurința cu care analfabeta Elena Ceaușescu și-a apropriat cele mai înalte titluri academice apusene. Aceste onoruri, desigur, plătite, au succedat, de fapt, firesc, succesul politicii românești de desprindere de Moscova. Dar cred că a venit deja vremea când am putea accepta cu calm adevărul obiectiv că marile universități ale lumii chiar cereau „dovada” – vorba sinistrei –, adică lucrări „adevărate” – pentru „dosar”, cum am zice azi – de cercetare în chimie, teme pregătite la nivel „de top” de școala românească de specialitate. Cristofor Simionescu ar fi doar un singur nume de „om din umbră”, recunoscut ca o autoritate mondială, dacă m-ați întreba… Dar vă rog să nu mă întrebați, că nu (mai) are rost… Vă mai spune ceva efigia profesorului ieșean Mangeron, consultat repetat de o N.A.S.A. speriată, intrată în alarmă de grad zero pe vremea șovăielilor de debut ale programului Apollo? Percepția populară dă o sentință corectă: probabil că Lenuța nu făcea diferența dintre „polimeri” și „poliperi”. Dar aveam specialiști care știau bine materie, cercetarea românească exista… Avem și acum excelențe, vârfuri. Care se afirmă, câștigă, împing căruța progresului „dincolo”… Adică, pentru alții… Nu că mi-ar păsa – și chiar nu-mi pasă! – dar mi-e cam penibilă, ca român de rând, ideea că și vreunui lider politic major de azi i-ar veni pe chelie (mă rog, vorba vine) să se împăuneze cu vreun titlu academic extern. Cine oare i-ar m-ai putea scrie prezentarea, nu mai zic de teza în sine?…
Intelectual. Un cetățean care (teoretic, cum altfel?) ar avea ca misiune esențială să împiedice metamorfozarea unui lider politic în obiect de cult popular, în mit. Încă o definiție dată peste cap de intelectualii români de marcă, de pe la 1859 încoace… Măcar bine că unii din ei preferă să tacă, mă refer aici la cei care nu au fost (încă?) nici momiți cu funcții, nici mângâiați pe cocoașa orgoliului, nici șantajați, ci doar uitați… La cei rămași onești. Doar pentru că nimeni nu i-a băgat încă în seamă…?
Lemn. Kant afirma că un bun conducător trebuie să fie întruparea dreptății și să rămână, simultan, uman, tolerant, flexibil. Cerința e, desigur, imposibil de îndeplinit în realitate: același filosof observa – probabil în ziua în care tâmplarul din vecini i-a stricat, în loc să-i repare, tăblia mesei de lucru – că lemnul din care e făcută firea omului este atât de strâmb și de sucit, încât nu poți scoate din el nimic drept.
Nu (trageți, tovarăși!). „E atât de simplu: în U.R.S.S. nu există opoziție pentru că toți oamenii sovietici cred sincer că opoziția ar putea tulbura relația de iubire și de încredere stabilită de decenii între guvernanți și popor” (L.I. Brejnev).
Răpitor. Câte contradictorii semnificații actuale sunt în acest cuvânt… Acordat „animalului politic” – încă preferat de români ca un model salvator – atributul relevă ferocitate, sânge, violența luptei. Dar tot el ne înalță, ne invită la reverie și tandrețe atunci când îl asociem unei răpitoare (ravissante) femei… Deși, dacă ne-am oferi răgazul unei meditații, am observa că sensul e comun: el glăsuiește, sec, despre cucerirea, supunerea, îngenuncherea celui slab și disponibil de către cel puternic: fie prin seducția prefăcutei slăbiciuni, fie prin primatul forței oarbe, fie prin acel amestec mereu schimbător al ingredientelor menționate, pe care doar femeile și politicienii știu să ni-l prepare, pentru a ne ameți și îngenunchea, iar și iar…
Comentarii