Elena e o brunețică subțirică, cu talie de nevăstuică nărăvașă (și corp de top model, pe bune!). Oo, și cu, și cu… viciul paciocului, fumatului serios la purtător.
Elena este o tipă tare simpatică, de pe la Vicov de Jos, prietenoasă și generoasă cu cine merită. Am avut plăcerea s-o cunosc, duminică, la poale răcoroase de codru, la un… grătar – unitatea de măsură a fericirii pieritorului mioritic. Micii, cârnăciorii, pulpițele de pui, sub mult atenta baghetă a maestrei… Elvis, s-au frăsuit tare frumușel la jinduita grilă – Mmm! –, iar discuția, petrecerea blândă, în baiț de bere și vorbe multe de duh, a derivat lesne.
Elena, un om matur și biruitor în confruntările cu viața și încercările ei, a ținut să ne povestească, mă rog, câte cevașilea din viețișoara ei. S-auzim, atunci, câte ceva. Ochi și urechi. Inimioară, ficați și pancreas…
– Dna Elena, hai povestiți-ne și nouă, ce e cu pârdalnica asta de viață, subțirică… cât o ață? Că uite oamenii cum cum… zboară bolânzi și zoresc, și aleargă ca apucații! Hîî?
– Știți, în Italia este o… vorbă din bătrâni: „Cine are pâine, n-are dinți”. Și-am să vă explic pe parcurs… Eu sunt în Italia de 10 ani. Chiar la Roma. Fac curățenie, cum ar veni sunt un fel de femeie de serviciu…
– Și cât o să mai ședeți ș-o să mai combateți pe-acolo, pe la „broscari și macaronari”?
– Dumnezeu știe! De-acolo cred că o să primesc și-un pic de pensie, trăiesc cu speranța…
– Câștigăm? Ce gheșeft…
– Cam un salariu dublu cât unul românesc… Eu rămân curat cu 600, lunar… Da cel mai greu mi-e că pâinea asta, destul de amară, la câtă muncă este, ar fi trebuit s-o câștig acasă: Mănâncă-ți pâinea asta amară, că-i România! Mă simt străin în țara lui altu’. A fost o perioadă când se uitau urât la noi. Popor latin, italienii sunt cam rasiști…
– Când v-a fost mai greu, cel mai greu?
– Primii trei ani. Greu, greu! Ca să pot veni acasă… Până mi-am făcut documente… Stăteam ca șobolanii pe sub pământ!
– Aveți… idealuri?
– Să fac banii ăștia lângă casa mea, să-mi cresc copiii lângă ochii mei – lângă mamă. Eu sunt o persoană foarte sensibilă…
– Cum îs românii?
– Românii din România sunt și acolo. Cum îs aici, sunt și acolo… Românu-i harnic, pu-ne mâna, muncește…
– Ce contează în viața asta?
– Nu prea multă ambiție! Nu e bine. Nu planuri prea îndepărtate…
Elena Cârdei din Vicov a venit, de la Roma, pre unde trebăluiește de-i sar capacele. Să mai facă un ban, să mai trimită acasă, să mai construiască frumos câte ceva, cum se petrecu și în ultima vreme.
Încercată de greutăți și provocări numai de ea știute, femeia aceasta hăămălind, specific, prin capitala… lu-mii, a venit, preț de niscai săptămâni, să-și mai tragă sufletul acasă. La soț, la copii, la ai ei. La mama acasă! Și – cum o văzui și duminică – bucurie mai mare nu-i pe capul ei. Mândră tare de tot, că și chipeșul Coco, băiatul (ca și Anda, fata… băiatului!), a intrat – taman boboc! – la facultate. Și-o fi rupând sărmana femeie ciolanele prin cele pribege străinătățuri amare, dar baremi o mulțămită, acolo – și ce mulțumire! –, iată că tot i-a ieșit în cale.
Să ne (re)vedem cu bine, dna Elena! Și la anul care vine. Și… tot prin vecinătatea gră-tarului cu mititei și aripioare fragede de gobaie…
Și – musai! – sub poale de codru.
Comentarii