200

Rotunjindu-se, cu aceste rânduri, la 200 numărul episoadelor apărute sub expresia ce s-a vrut nepretențioasă (chiar… prietenoasă) „Din vorbă-n vorbă”, ne îngăduim astăzi un răgaz pentru câteva gânduri… ocazionale. Așadar, după mai bine de trei ani (cu o întrerupere de vreo 6 luni) de întâlniri bisăptămânale (de regulă) în cuprinsul acestei rubrici, am cules împreună, de pe întinderile vaste ale limbii române (ale comunicării publicistice, în special), subiecte pe care ni le-au propus, de cele mai multe ori, concretizările abaterii de la norma literară a exprimării.

 

Când, dintr-o anumită categorie de erori, s-au adunat suficiente cazuri atestând frecvența sporită a acestora, s-a conturat o temă de abordat. Ziarul „Crai nou”, chiar în condițiile convingerii larg și firesc răspândite că asemenea subiecte nu sunt de natură să atragă prea mulți cititori, și-a arătat disponibilitatea generoasă de a menține rubrica pentru a se alătura, așa cum o face prin întregul său conținut, frontului deschis cultivării limbii și combaterii tendințelor de stricare a ei. Aducând în atenție numeroase cazuri de încălcare a regulilor instituite academic pentru rostirea și scrierea românească, am încercat să semnalăm fenomenele și pericolele din acest domeniu, evitând, în general, să amplificăm o anume psihoză a actualității dezastruoase a limbii române; și, în aceeași măsură, ferindu-ne să mutăm accentul de pe conținutul și calitatea mesajului, pe forma lui. Pentru că, pe de o parte, și în alte timpuri limba a suferit influențe și… stricăciuni fără ca mecanismele și echilibrele ei interne să fie grav afectate, iar pe de cealaltă, fiindcă, oricât de importantă ar fi corectitudinea formală, ea nu poate compensa sărăcia substanței ideatice oferite în comunicare. Fără cea mai firavă intenție de bilanț, dacă ar fi totuși să numim măcar o latură dintre cele neîmplinite ale rubricii, ar trebui să recunoaștem că ea n-a reușit, decât într-o prea mică măsură, să provoace un dialog propriu-zis cu cititorii, pentru a dobândi, așa cum sugeram cu trei ani în urmă, un caracter interactiv. Iar aceasta, cu toate sugestiile strecurate uneori că ne-ar bucura și observațiile critice, nu doar propuneri de subiecte ori colaborări. Drept care, într-un viitor a cărui apropiere ar putea fi determinată firesc și de alți factori, rubrica, lipsită de sursa înviorătoare a contribuției cititorilor…, se va stinge. Până atunci însă, fiindcă ea se vrea cât de cât utilă, să valorificăm și prilejul acestei apariții pentru o scurtă descindere într-o zonă a normei literare. Și anume, cea spre care ne orientează titlul episodului de azi. Numeralul, cum se știe, presupune, ca și alte părți de vorbire, anumite… reguli de întrebuințare. Nu ne vom referi însă la toate cele zece pe care le inserează DOOM 2 în subcapitolul pe care i-l consacră în introducere (și încă vreo 8 enunțate când îl vizează din perspectiva cuvintelor compuse). Este bine însă de știut, de pildă, că forma corectă a numeralului ordinal format de la 200 este al două sutelea, respectiv a două suta. Iar dacă urcăm spre numere mai mari, vom constata că se spune și se scrie corect al două miilea, a două mia, al zece miilea, a zece mia (nu ca în citatul „a făcut exces de zel vrând să audieze și a zecea mie persoană” – „Gardianul, 17 martie 2009), al două milioanelea, a două milioana (nu *a două milioanea) etc. Aceste numerale ordinale se folosesc totuși rar (de unde, remarcă GALR I, șovăiala în alegerea formei corecte), în scris preferându-se notarea prin cifre a componentei reprezentate de numeralul cardinal (exemplu: al 2000000-lea), procedeu care clarifică, de fapt, și regula construcției ordinalului din cardinal.