Sunt un fleac de om…

Arșavir Acterian s-a născut la Constanța (pe vremea răscoalei de la… Flămânzi, 1907) și a murit la București (pe vremea altui sinistru eveniment: cutremurul din 1977).

 

A făcut armeanul ce-a făcut, s-a licențiat în Drept și, mai abitir, îl asculta plin de admirațiune pe ilustrisimul, magnificul Nae Ionescu, ală-turi de prieteni (Cioran, Iones-co, Eliade…). Cărțile – în principal jurnale, amintiri, por-trete – îi vor apărea, prepon-derent, la Humanitas-ul Liice-anului Gabi, abia după căde-rea lu’… Nea Nicu. Din Jurna-lul masiv (de mai bine de 550 de pagini), te voi momi, astăzi, iubite prieten cetitoriu, cu niscai eșantioane. Jurnalul, s-o spunem, privește două pu-ternice calupuri cronologice: 1929 – 1945 / 1958-1990. Haideți să vedem, atunci-lea, câte ceva… (d.b.) Sunt un fleac de om, o umbră de voință, simt cearcănele din jurul ochilor cum mi se adâncesc, iar tristețea cum se lățește și mă înfășoară. Nu mă pot opri, în acest viespar de făpturi de tot felul, să mă gândesc singur, înfrigurat, la moarte. De ce oaie? Adevărul este acolo unde este. Câinele e câine, oaia e oaie, băutura e băutură. Atât și nimic mai mult. De ce să întrebi: de unde oaie? Cum se face că oaia este? De ce oaie? De ce să-ți complici existența inutil? Trebuie să trăiești o viață dată. De ce să ți-o împăienjenești? Greu, nene! Greu, nene, tare greu e să-ți găsești un loc de odihnă. Cauți ici, încerci colo, te întorci dincolo: nică-ieri. Plus că nici nu știu precis ce vreau: o scald, o scald. Umbli pe străzi. Umbli pe străzi seara purtând în tine, ca o obsesie, huruitul zilei, le-gănând, măcinând, clocind preocupări mari și mici, iar împrejuru-ți foiește lumea, asemenea ție. Umbli așa și, mai din plictiseală, mai din neglijență, dintr-o mișcare oarecare, fără de însemnătate, ți se întâmplă să urci ochii spre cer. Descoperi în felul acesta cerul și o lume aparte a lui, cum ai descoperi, spre exemplu, fiind într-o zi plin de tine însuți, orice altă viață cu alt ritm și cu altă lumină decât aceea în care clocești. Te pomenești sub cer, insig-nifiant spectator, mirându-te că ești și că privești. Arta lui a da din coate. Dacă nu-ți faci loc cu coatele, ești un om pierdut. Ești nu prin ceea ce ai fost și ai avut, ci prin ce ai și ce ești. Trecutul e pito-resc, înduioșător: nimic mai mult. Cât de vane sunt regre-tele, revenirile asupra trecu-tului. Toate-o apă. Ș-un pământ. Uneori, îmi vine să cred că toate sunt egal de valabile, egal de întemeiate. Un câine ca și un om, un om ca și o piatră, o nerozie, o prostie, o stupidi-tate ca și contrariile, un lucru ca și o ființă, toate mi se par egal de grele de mister. Numai noi introducem o ordine, o ierarhie. De noi depinde, bineînțeles provizoriu, cât du-rează o viață – selecția, alege-rea și cântărirea lucrurilor care ne fac cu ochiul, îmbiin-du-ne. Așa e viața, așa. E ușoară viața când activezi și-ți merge din plin; e frumoasă când vi-sezi, e grea când o gândești și cauți s-o explici, e insuporta-bilă dacă nu reușești să te dumirești… Și fleacuri, mizerii… Do-rința unora: să trăiești viața intens, larg. Trebuie să ai experiența vieții. Ce-i aia? Am trăit și eu, îndelung, cu frica aceasta față de oamenii așa-zi (când) cu experiență. Am încă și acum o timiditate față de oamenii care au trăit intens, cum se zice. A trăi intens? Ce? A face chefuri, a iubi, a te destrăbăla, a nu te abține de la nicio ofertă de evadare, a nu te contracta când e prilej să faci ceva în afară de obișnu-inți, a poseda un repertoriu de cântece, de anecdote, de por-cării cu care să-ți epatezi se-menii. Fleacuri. Mizerii. Dacă nu ieși în arenă sincer, des-chis, prompt și nu realizezi ceea ce se numește o experien-ță a vieții, experiența e fatal înlocuită de o alta, care se lea-gă de sentimentele, gândurile și viața particulară a celui care se abține, fie că vrea, fie că e constrâns să se abțină. Schi-țând un gest inabil astăzi, mâine îl vei schița mai abil. Filosofia. Mare brânză. Fiecare începe cu el filozofia. Posibilă doar o comuniune, nu o colaborare. Nu facem de plăcere și nici ca meserie filozofie, ci de groază, ca să ne situăm în univers, să ne răfuim cu existența, cu noi înșine… Filozofii au aflat puncte de vedere, nu de ajun-gere. Soluții nu sunt. Toată filozofia nu servește la nimic, nu ne înaintează și nu ne ajută cu nimic. Noi, în noi, proces de creație. Filozoful științific – băcan care vinde brânza altuia.