Mobile, cărnoase și excitante. Pe câte două picioare…

Nu mai merge, omul s-a cam… ruginit. Ca și pădurea, codrul de aramă. Și de aur. Și de arginți… Citesc la un splendid jurnal. Chiar așa se și cheamă cărțile de vreo 560 de pagini babane. E apărut la Humanitas, recent. Costă o groază de bani, da’ face. Jurnal 1920 – 1945; 1958 –1990. E scris de Arșavir Acterian, de meserie armean, probabil. Născut în 1907, la Constanța. Și murit în 1997 la București. Absolvent de Drept, pe scurt. Și ceva jurnalist.

 

Și, mai abitir, omul care s-a mișcat în preajma iluștrilor Eug. Ionesco (cu care juca șah), Mircea Eliade, Cioran, Dinu Noica (artizanul păltineștean al Liicean-Pleșului) ș.a. așijderea. Am consumat și consunat îndestul din/cu pomenitul Jurnal. Și v-o spui pă a dreaptă: Se merită! Merită toate paralele. Iar astăzi voi a te stârni și pe tine, iubite și anonim prietene, cu lectura puternicului op. Mai la vale, doar câteva secvențe (cartea abundă în frumuseți și deșteptăciuni de acest soi), ce mie-mi picară cu tronc… (d.b.) Femeia, femeia… 29 iulie 1932. Jurnal, pag. 72-73.Ce ți-e și cu muierile astea! Abia ieși pe ușă afară și dai de ele. Lucruri mobile, cărnoase și excitante pe câte două picioare. Urâțele, slăbuțe, bine făcute sau corpolente… Oricâtă preocupare de alt ordin ai avea și oricâtă voință de păstrare, de în-cuiere în ea, nu se poate să nu te răzbată apariția unei femei, veșnic surprinzătoare. Te solicită pe tăcute, te fură, te neliniștește, te rupe gândurilor tale, calmului tău, lucidității. Nu te poți lipsi, nu poți ignora desăvârșit această pacoste dulce care învie la fiecare zece pași ai tăi, pe stradă, oriunde, ca o realitate prezentă, stăruitoare, imposibil de neglijat. E destul să surprindem din depărtare o „siluetă” ca să susținem întreaga noastră făptură într-o așteptare tremurată. Aviditatea aceasta cunoaște declinuri și urcușuri, dar rămâne, într-un fel sau altul, ca să ne călăuzească multe din mișcările sufletului. Sub forme spirituale sau senzuale, ne mărturisim sclavii unor îndemnuri care fixează un același „obiect” concret: femeia. O întâmplătoare contemplare a unui corp de femeie poate declanșa în mod brusc o lume de pofte, un roi de dorinți. Femeia se gătește, se sulemenește, se izmenește și nu-ți dă pace. Femeia te captivează și te terorizează. Asta-i chemarea ei. Iar tu, biet om, în care foiesc exasperant incitațiile, trebuie să lupți, să dai târcoale, să faci curte, să spui vorbe dulci, să cânți frumos. Ți-e silă să spui banalități, chiar dacă le trăiești (deși, în alte domenii și împrejurări, poate că le spui cu ghiotura). Trebuie să te pretezi însă la acest trivial și complicat joc. E de-ajuns să-ți răsară în cale o fată și să stai îndelung cu ea de vorbă, ca să știi c-o iubești. Te doare o dragoste nemărturisită. Când despici firul de sentiment în patru, imposibilizând orice consecințe și împiedicând atașările sentimentale etc., îți anulezi până la un punct viața! Analiza excesivă te secătuiește biologic. Omul serios, o scârbă. (pag. 90-91) Cât de mult îmi repugnă atitudinea morală și pretențiile oamenilor serioși sau care se vor serioși! Sunt cei mai nesuferiți muritori acești cretini gravi și pedanți care nu știu să aprecieze o glumă, să râdă de nimicuri, să-și piardă timpul delectându-se și delectând după tipicul lor. Seriozitatea oameni-lor serioși e ridicolă și stupidă. Niște închistați, niște constipați. Vorbesc serios, se mișcă severi, privesc flagelant, dau interviuri în care nu găsești discutate decât probleme grave, sunt absenți de la jocuri, incapabili să se preteze la farse, să-și piardă vremea. Cunosc câțiva oameni din aceștia, serioși, care muncesc pe tăcute, ursuzi și inaccesibili, frământați de pofta de a parveni, de a fi glorioși cu orice preț. Am și eu, uneori, ceva de om serios. Și mi-e scârbă! Și mie! Și nouă…