Din ce în ce mai mulți adolescenți par a fi atrași de moda “Emo”, un curent care s-a răspândit cu repeziciune în ultimii ani și în România. Copiii “Emo” și-au ales ca stil de viață tristețea, unii dintre ei fiind predispuși chiar la sinucidere. De altfel, doar în ultimele două luni, 3 adolescenți din județul nostru, într-un fel sau altul, adepți ai “tristeții”, printre ei numărându-se unul de doar 12 ani, și-au pus capăt zilelor… Cristi a împlinit de curând 14 ani și a fost de acord să ne vorbească despre trăirile unui “Emo”, însă sub anonimat. Atât el, cât și prietenii lui se luptă să fie triști! Puștiul zâmbește rar, și-a vopsit părul negru și a lăsat bretonul să-i acopere ochii mari căprui. Nici nu a apucat să pășească pe treptele vieții, dar este con-vins că nimic nu este frumos, nici măcar răsăritul soarelui, pentru că durează puțin. “Este ca și cum îți oferă cineva o înghețată și se topește până să apuci să o guști”. Înfățișarea cea neagră, neguroasă, o are de vreo 6 luni, copiată de la prietenii mai mari din grup. Ascultă muzică rock la fel ca și cei din anturaj, însă refuză să danseze… Spune că simte doar versurile. “Mă simt OK atunci când sunt singur acasă și nu mă stresează nimeni, dau boxele la maximum și ascult muzica care îmi place. Se mai plâng vecinii, dar este proble-ma lor. Merg la școală, am prieteni, nu înțeleg de ce se face atât de mare tam-tam de-spre noi, «Emo». Suntem copii normali, doar că vedem ceea ce mulți dintre ceilalți oameni refuză să vadă. Și aș-teptăm…”, spune puștiul.
Ce înseamnă „Emo” kid? Curentul „Emo” este foarte răspândit în Occident și are ca adepți tineri care se îmbracă în negru, zâmbesc foarte rar, au coafuri ciufulite, care să le acopere fața, sunt depresivi și au înclinații către suicid. Poar-tă combinații ciudate de haine și câte o geantă tip poștaș. Evident, nuanțe se pot constata de la caz la caz, dar s-ar putea spune că acesta ar fi un portret generalizant. Adepții „generației Emo” fac parte din noul val de ado-lescenți, care au făcut, practic, din tristețe o modă. Retrași, melancolici, antisociali, ti-nerii care îmbrățișează acest stil de viață suferă o dramă interioară cauzată fie de des-părțirea de persoana iubită, de moartea cuiva drag sau cauzată de o profundă stare depresivă. „Emo” vine de la cuvântul „emoție”. Rădăcinile i se trag din anii ‘80, când Emo desemna un subgen al rockului. În timp, genul a căpătat alte semnificații. Emo kids sunt o combinație de goth kid, rock kid și punk kid, de la fiecare dintre aceste subgenuri preluând câte ceva, din muzică, stil și atitudine. Sfatul specialiștilor pentru părinți Psihologi din cadrul Direc-ției de Asistență Socială și Protecția Copilului Suceava atrag atenția părinților asupra gravității problemei “Emo”. Dacă fenomenul s-ar fi limitat la forma s-a culturală, muzi-cală sau de modă vestimentară, situația poate că nu ar fi trezit prea mult interesul opiniei publice sau al specialiștilor, dar atunci când „se lasă” cu pierderi de vieți de copii, este cazul ca și specialiștii psihologi, sociologi, psihiatri să se implice cu mijloacele lor specifice. Dincolo de impactul direct pe care îl are curentul prin caracteristicile sale impor-tate, de asemenea prezentate până acum în presă, pe care nu le mai enumerăm, vom evidenția și unele influențe, deloc de neglijat, ale condi-țiilor sociale, economice și culturale autohtone. În primul rând, discrepanța destul de mare între mentalitatea părin-ților, în majoritate cu o educa-ție de „bun-simț”, bazată pe valori morale consacrate, încă cu multe reminescențe din timpul planurilor cincinale și din campaniile de formare a „omului nou” și mentalitatea copiilor și adolescenților din epoca Internetului, a rețelelor sociale virtuale, a telefonului mobil și avantajelor societății de tip liberal. Practic, putem vorbi despre două lumi care sunt nevoite să trăiască în una singură. La acestea se mai adaugă probleme de genul copii rămași singuri după plecarea părinților în străină-tate, sărăcia, neglijarea copi-ilor de către părinții obsedați de serviciu sau îmbogățire… Astfel se descrie un tablou autohton sumbru pentru foar-te mulți copii și adolescenți, factori facilitatori pentru ori-entarea unora, cu anumite caracteristici psihice indivi-duale sau care au avut eveni-mente personale cu impact psihologic mare, spre soluții de tip Emo și în cazuri extreme cu finalizări dramatice. Ce-i de făcut? Aceasta este, probabil, întrebarea pe care și-o pun mulți dintre părinții ai căror copii, deveniți deja Emo, fac parte din grupuri catalogate ca deviante sau cu risc de a intra în astfel de grupuri. Psihologii, de obicei, nu oferă direct sfaturi sau soluții salvatoare, miracol, pentru că acestea nu există. Totuși, pentru părinții cu copii aflați la vârste cri-tice, psihologii Direcției de Asistență Socială și Protecția Copilului PETRU ȘTEFĂROI și SERGIU HOJBOTĂ au propus, cu titlu opțional, strict informativ, câteva minime recomandări: Cu scop de prevenire: > evitarea de către părinți a atitudinilor și conduitelor extreme în raport cu copilul, adică a comportamentului prea autoritar, limitativ, agre-siv, prea exigent sau a com-portamentului prea permisiv, indiferent, „laisez faire”, ducând până la neglijare; > întreținerea unui dialog permanent cu copilul, deschis, sincer, tolerant; > stimularea și recompen-sarea copilului pentru faptele pozitive și evitarea pedepselor violente sau a mustrărilor insistente pentru fapte negative; > canalizarea energiilor co-pilului, inerente vârstei, spre activități formative, dar inte-resante pentru copil, în acord cu aspirațiile, personalitatea și preocupările sale curente; > atragerea copilului în activități familiale, realizate împreună cu părinții, folo-sirea evenimentelor religi-oase, a zilelor de naștere sau de nume, a evenimentelor școlare ca prilejuri de a con-solida sentimentul de aparte-nență a copilului la grupul familial, de dezvoltare a iden-tității și stimei de sine a co-pilului; > păstrarea permanentă a contactului cu copilul, vizual sau prin telefon sau alte mij-loace, dar fără a-i da senzația că este spionat, ci, dimpotrivă, de a fi la dispoziția acestuia pentru nevoile inerente pe care le are în fiecare zi; > cunoașterea copilului de către părinte, a temperamentului, a aspirațiilor, ideilor sale, prin discuții relaxate sau prin apelul discret la specialiști; identificarea din timp a unor indicii de tendințe deviante, dezadaptative, eșecuri școlare, ostilitate, indiferență, agresivitate; oferirea de soluții, satisfacții alternative, excursii, cadouri, aprecieri pentru a-l deturna de la ten-dința identificată ca deviantă, dar fără măsuri radicale, cu tact, eleganță, înțelegere și fără „morală”. În cazul în care copilul are conduite deviante sau face parte din grupuri catalogate ca deviante: > părinții nu pot rămâne indiferenți, dar nici nu este recomandat să facă din copil un caz, să îl ofere „oprobriu-lui” public; > evitarea confruntării frontale, violente; > ascultarea cu multă atenție a argumentelor copilului, pentru că acesta le are iar multe sunt întemeiate și privesc direct părinții; > părinții sunt primii vinovați și responsabili pentru ceea ce au ajuns copiii, aceștia nu au venit pe lume din proprie voință și nu s-au educat singuri; dacă vor să caute vinovați să se uite în oglindă; > dacă ceva trebuie imediat schimbat este atitudinea și comportamentul părinților, pentru că – este clar – modelul educațional pe care l-au aplicat a eșuat; > atunci când copilul este îndrăgostit, părinții ar trebui să se lase pradă amintirilor și să retrăiască propriile sentimente din adolescență; îi vor înțelege mult mai mult pe copii și vor evita multe momente conflictuale; > relația curentă cu adolescentul va fi marcată de flexibilitate, înțelegere, toleranță, deschidere, de la egal la egal, fără discursuri de genul: pe vremea mea…, așa spun eu, așa faci…, părinții mei…, eu te-am făcut, eu… > nu vorbiți de rău despre grupul, muzica, gusturile, prietenii propriului copil, îl veți pierde ca interlocutor; dacă doriți ruptura de acestea găsiți metode subtile, elegante, pozitive, aprecieri pentru ceea ce fac, dar propunându-le soluții mai bune, în mod gradual și fără confruntare; s-ar putea să aveți surpriza să vă dea dreptate când nu vă așteptați; > dacă mergeți la specialiști, nu așteptați rezolvări peste noapte, adevăratele soluții sunt la dumneavoastră, specialiștii vă pot doar ghida în efortul de normalizare; > în situații-limită, cu risc de evenimente dramatice, evitați conduitele și vorbele brutale, confruntările, sfaturile insistente, evitați să creați stări suplimentare de disconfort, fiindcă acestea ar putea constitui picătura care umple paharul; căutați să-i satisfaceți copilului orice dorință, chiar dacă nu vă stă în obișnuință, cu un scop clar: depășirea momentului și evitarea producerii unui eveniment tragic – starea psiho-afectivă gravă, depresivă sau anxioasă în care se află adolescentul are nevoie de echilibrare cu mesaje pozitive, tonifiante, de orice natură ar fi ele; acestea ar putea fi colacul său de salvare! Notă: În realizarea acestui articol, am solicitat sprijinul specialiștilor de la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Suceava, cărora le mulțumim și pe această cale. În acest context, purtând semnătura dlui Gheorghe Straton, director executiv al DGASPC, și a dnei Nicoleta Lența, purtător de cuvânt, ieri am primit un amplu comunicat pe această temă, comunicat pe care îl vom publica într-un număr viitor al cotidianului Crai nou. (L.D.C)
Comentarii