Așa l-am cunoscut pe Eminescu !

Viața omului e o enigmă cu un destin călăuzit de o stea a universului. Steaua mea a fost „Eminescu”, și cred că această coincidență nu a fost o pură întâmplare. Spre exemplificarea fenomenului, trebuie să recunosc că, acum 50 de ani, după mult pelerinaj în diferite servicii în interesul țării mele, România, am poposit în toamna anului 1959 în comuna bunicilor lui Eminescu, din Bucovina. Ca profesor suplinitor la Școala cu Clasele I-VIII din Șerbăuți, a fost momentul ce mă introducea în elita slujitorilor științei și culturii.

 

Aici am cunoscut personalități ce și-au de-dicat întreaga lor pricepere și chiar viața ridicării culturale a stră-strănepoților lui Eminescu. Participând la viața spirituală a localității, am ajuns să fiu colaborator, apoi prieten, pentru vecie, cu marile personalități ale învățământului și culturii, acei mari dascăli care, fără să ceară măcar o dată o răsplată sau o recunoaștere a muncii lor, trudeau pentru semenii lor, țăranii. Mai concret, este vorba de profesoara de limbă și literatură română doamna Ursuleanu și apoi de doamna Tănăsescu, de aceeași specialitate, adevărate enciclopedii științifice și cultu-rale și, nu în ultimul rând, de ilustrul și luminatul învățător Isă-ceanu, care a adunat materiale și apoi a redactat o frumoasă cronică a urmașilor lui Eminescu, în evoluția timpului din satele Călinești-Cuparencu și Șerbăuți. De cronică, de multele însem-nări și documente pe care le poseda domnul Isăceanu, s-au folosit mulți cercetători care au poposit în localitate, scriind câte și mai câte, dar niciunul, niciodată, nu a pomenit, barem din respect, numele acestui om, care era un izvor de informații docu-mentare pe care le-a adunat cu migală în întreaga viață de om de aleasă cultură spirituală. E mare păcat, dar așa este viața literară. Așa că, din informațiile mele păstrate peste ani de la urmașii lui Eminescu, din satul bunicilor, acel colț de rai al Bucovinei, am decis încă în anul 2000 să aștern câte ceva despre valoarea universală a poetului neamului românesc, Mihai Eminescu. Recunosc că m-am gândit că, în parte, am rămas cumva dator să scriu despre poet și slujitorii școlii din acea loca-litate, care insuflau tinerei generații studierea și cinstirea memoriei scriitorului pentru vecie. De asemenea, eram dator să scriu și să-l cinstesc pe Eminescu, căci, numai după un an de slujit la Școala din Șerbăuți, m-am mutat în localitatea vecină, Dărmănești, unde am rămas pentru totdeauna, poate și datorită popasului de la bunicii lui Eminescu. Pentru a redacta cartea mea „Eminescu și Bucovina”, am apelat, timp de zece ani, la numeroși urmași ai poetului și intelectualilor din satele Călinești-Cuparencu și Șerbăuți; deși mulți m-au asigurat că-mi oferă sprijin, nicio cooperare nu s-a realizat, așa că am publicat mai tot ce am avut notat și cules, totul în respect pentru memoria celui ce a fost și rămâne unicul nume al culturii naționale românești, Eminescu. Prof. VICTOR COZARIUC – COSSARIS