Chiar îmi este drag Dani Coman, portarul fără noroc, care din cauza unui deget rupt a ratat primul turneu final din carieră. Îl respectasem doar, până recent, pentru atitudine, decență și evoluțiile avute în poarta echipei sale. Rapidistul are fotbalul în sânge, dar mai ales în suflet și, deși resimte dureros neșansa, a înțeles să fie alături de echipa României scriind un fel de jurnal pentru un mare cotidian național de sport. „M-am obișnuit deja cu ideea că nu voi putea fi acolo. Mă doare. O durere surdă, suportabilă și constantă. Nu îmi va trece, poate, niciodată. (…) Eu unul o să le țin pumnii din toată inima. Până la primul meci o să îmi scot și ghipsul și o să îl pot strânge și pe cel de la mâna care m-a lăsat acasă”, scria el acum două zile, iar, la prima lectură, toate părerile mele despre cât îl poate duce mintea pe un fotbalist s-au schimbat.
Daniela BEALE
Coman e sufletist, asta știam demult, un bun profesionist în teren, un caracter frumos și echilibrat ca de practicant de arte marțiale, dar m-a surprins plăcut de tot că și scrie bine, din inimă, cu căldură și fără fițe de atotștiutor în ale domeniului. Sunt mulțumită că s-a mai potolit avalanșa politică și am putut deschide din nou un ziar de sport și, astfel, să-l redescopăr pe portarul Rapidului, eu, stelistă până la moarte, și să-l admir. De data aceasta nu pentru vreun plonjon sau pentru curajul de a ieși ca un kamikaze în fața adversarului. Ci pentru curajul de a înfrunta, demn, poate cea mai mare tristețe din viața lui de fotbalist, redescoperindu-se pe sine ca un bun ziarist ce poate vorbi cu iubitori de sport prin sentimente curate.
Comentarii