Omul care nu râde…

S-au cam gătat ele serbările pascale, fiștecare am fost ocupați și am petrecut în chip specific, de ce nu. De-acu, uu, înapoi la lucru – dugleșule! Dimineața cântă cucu. Înapoi la aparate, carevasăzică. Avem doar treabă. Aa, și multă îmbrățișare amicilor care, cu cățel – cu purceluș, cu puteri proprii și cu cea a… celularelor, ne-au amintit și de Paști, prin felicitare prietenoasă, cu vorba străbuneilor sacri, că dacă dragoste nu e, apoi nimica nu se mai merită. Gracias! Și bogdaproste… Am să v-o întorc ieu, mintenaș! Și tot din baierele corazonului…

 

> Cel mai drag eveniment pt. mine, din stămâna trecută, a fost… cântul cucului. L-am auzit la Drăgoiești în ziua de Paști. M-am și scociorât repejor prin cele goale buzunări, hîîî. Ceva-ceva firfirici parcă tot ar mai fi fost. Și l-am mai ascultat pe cuc la Sucevița, nițeluș mai încoa. Aa, și a mai fost ceva, colac peste pupăză, pardon, colăcel peste cuc: venitul rândune-lelor! Cu tot cu cozile lor în formă de… furculision (vorba lu’ Guliță Bârzoi). Și zburatul lor măiestru, natural. > Iar cel mai funest eveniment din agenda-mi personală a săptămânii trecute?! Muritul, Pe-trecerea, Mutarea la Domnu’ a celui mai iubit dintre mentorii mei spirituali populari, omul înțelept din țara Su-ceviței de la care am supt învățătură mai multă decât din toate amfiteatrele școlărești prin care m-am preumblat (ades, cam degeaba!): Dumitru Nichitean, septuagenarul în-țelept, fiul codrului și al luminii, un om atât de simplu, după vorbă, după port. După școala bunului simț și caracterului ales… > Pe de altă par-te, Ce-am mai râs dumini-că… Pt. că duminică a fost Ziua mondială a râsului, ca să vezi că există și așa ceva prin calendare. De ce nu? Nu spunea tata Aristotel că omul e singurul animal care râde!? Ei, da! Eu am văzut și mâțe, și cotoi, și câni și cotei… râzând! Pă bune! De ce-am râs duminică?! Pt. că, preț de ceasuri aproape, Antena 3 a Voiculescului Felix a scos la interval pe piticotul din Gu-geștii vrânceni, ăla ce stă lipit de sticluță doar pentru mi-ișoarele de euro luate de la patron, Cristoiu. Treaba lor! Când Iuda a avut prin buzu-nare 30 de arginți și-a pus ștreangu de gâți! Punct. Invitat: C.T. Popescu, ăl considerat cel mai belicos, mardeiaș și moțat presar al momentului. Să him serioși! Ce-ți mai a-mintești, amice, din producți-unea gazetărească a pomeni-tului din anii, să zicem, 1991, 1992, 1993, 1994, 1995, 1996, 1997… 2001, 2002, 2003, 2004… hîîî?! Nothing! Nema! Așa o să pățești cu toate vip-urile (&viputzele!) momentului, în ceva timp. Ziua mondială a râsului săr-bătorită cu omul care nu știe să râză, că eu nu-l văzui ni-ciodată pe Tudorel râzând (decât mânzește) ori surâzând (iepurește). Nu. Grimase peste grimase. Ceva nu e în regulă. Și totuși… am râs. La o emisiune de plâns… > Nici târziu nu-i prea târziu: un cuvințel frumușel de îmbrățișare & îmbărbătare, pe de altă parte, valorosului artist al cântului popular (și nu nu-mai) Călin Brăteanu! Cum de ce?! Pen’că duminică a fost ziua lui. La mai mare! Că vorba ălora hazlii: Cine are noroc are… Iar cine mai are și talent… > Apropo de cân-tăreți… Joi din săptămâna viitoare, pe la chindie (și pe la Casa de Cultură a Sucevei) – Similea & Komornyk! Frumoos! Mai abitir aș întreba la Angela ce mai face Surdu ei (care cânta și el pe la nunți, pe la Suceava)?! Am salutat mutarea inteligentă pe care a făcut-o fugind, ca Michiduță de tămâie, de râia cea blestemată de politichie, descălecând, ca agrarian fruntaș ce fu, în arealul rural și punându-se, ca Scatiu Tănase, pe viață la țară nu șagă. F. b.! Decât codaș la urbe… Tare bi-ne ar mai fi dacă și alți politruci expirați și-ar vedea de treabă și să-și caute și să-și afle liniștea tot pe-acoalea, pe la sate. Niște oițe acolo bârsane și bucălăi, niște stupine și… șii… viață vie, adevărată! Ouă proaspete. Pușca și curea lată, ce bărbați erau odată… babalâcii & băbăciunile… > Și, la fine, poate se mai spo-rește careva, un cuvințel dă dășteptare… După clasicii în materie, două puncte: O femeie nu îi poate dărui totul unui bărbat, niciun bărbat nu îi poate dărui totul unei femei. Și atunci ar trebui să-și spună… de la obraz: Trebuie să știi că nu eu sunt acela care ți-ar putea aduce împlinirea. Chiar dacă ți-aș dărui tot ceea ce posed, inima ta este atât de imensă încât întreg universul nu ar reuși să o umple, iar in-teligența ta are nevoie de o lumină pe care eu n-o posed. Numai Dumnezeu îți poate dărui totul. Atunci, acceptă să te folosești de mine ca de un mijloc prin care să ajungi la Domnu’. Eu voi rămâne ală-turi de tine, dar prin inter-mediul meu îl vei căuta pe Dumnezeu… Cam așa ar tre-bui să-și vorovească bărbătu-șii și muierile, cam așa. Iar atunci, iubirea nu îi va mai părăsi, ea va deveni în sinea lor o stare de conștiință și a-mintire permanentă, ce nimic nu o poate tulbura. Da-da-daa! A, aa, aaa! A trăi iubirea ca o stare superioară de conștiință însemnă a simți în interior o căldură constantă, o lumină care nu se stinge niciodată. Magister dixit. Da, daa, daaa… (Dimi Pățitu’)