Scrânciobul de Paști

Paștile – scenariu ritual anual de înnoire a lumii prin jertfa lui Hristos – se suprapune peste un model pre-creștin al renașterii simbolice a timpului în plină primăvară. Într-un timp ancestral, această sărbătoare aparținea probabil unui calendar de timp lunar, dat fiind că și acum ziua Paștelui este fixată în funcție de fazele lunii, marele eveniment religios fiind sărbătorit în prima duminică după luna plină care cade o dată cu echinocțiul de primăvară sau imediat după acesta.

 

Sincretismul de credințe, datini și bogata simbolistică au dus la o bogată „spiritualitate populară”, cum o numea marele Blaga, în care viziunea creștină asupra Învierii se îmbină cu obiceiul locului, într-un compromis ceremonial mereu creator. Din multitudinea datinilor și obiceiurilor legate de Paști (redate de noi pe larg în anii precedenți), astăzi vom prezenta obiceiul ridicării scrânciobu-lui la Paști, precum și semnificația acestui tip categorial. Scrânciobul, ca element aparținând culturii populare tradiționale, poate fi întâlnit și la alte popoare, având semnificații simbolice și nu numai ca mijloc de distracție; a-cest obicei s-a instituit în arealul carpatic mai mult în Bucovina, el fiind întâlnit sporadic și întâmplător și în alte provincii românești. Valoarea de magie imitativă oferită de scrânciob este confirmată, în primul rând, de ridicarea lui în spații încăr-cate de anumite semnificații rituale: el se construia în locurile libere din centrul satului, în fața bisericilor, la răscruci de drumuri, pe anu-mite ridicături, în locul unde se desfășura hora satului, dar și în gospodării, de obicei imediat lângă poartă sau în fața casei. Înainte, încă din lunea Săptămânii Mari, în special în satele bucovinene, oamenii erau cuprinși de o adevărată euforie, când fiecare om ridica în spațiul gospodăresc câte un scrânciob mic pentru copiii săi. În fiecare sat erau de-semnați din timp tinerii ce se ocupau cu ridicarea scrânciobului satului și de împodobirea sa cu verdeață și flori. Spre deosebire de scrânciobul din fiecare gospodărie, cele mari ridicate de obicei pe locul unde avea loc hora de Paști, necesitau o atenție mărită, material de construcție și împodobire pe măsura mo-mentului ceremonial. Scrânciobul mare era construit pe doi stâlpi masivi din lemn de stejar, pe care se fixa un grindei care susținea crucile, scaunele, patru la număr, fixându-se pe acestea. Pentru omul tradițional, scrânciobul avea o semnificație deosebită, el funcționând de obicei de la Paști și până la Ispas. Se credea că dacă oamenii beau vin lângă scrânciob, va ploua la vară și cânepa va crește mare; în unele părți, datul în scrân-ciob la Paști era un adevărat ritual pentru obținerea de recolte bogate, precum și pentru sporul turmelor de oi. Se mai zicea că scrânciobul lucrat în cruce, cel „peste cap” simbo-liza „învârtirea tuturor săr-bătorilor dintr-un an”, el sin-tetizând, de fapt, toate ma-nifestările sărbătorești. Scrânciobul era și o prelungire a legănului în care era dat co-pilul, o accelerare și accentuare a funcțiilor premaritale, Alecsandri considerându-l emblematic pentru idilele rurale. Scosul fetelor la joc, în zilele Paștelui, și pregătirea lor pentru măritiș, prin trasul în scrânciob, era de o importanță capitală, de multe ori tinerii cinsteau fetele cu vin roșu în el, aceasta echivalând cu cererea în căsătorie în văzul mulțimii adunate. În altă ordine de idei, la Paști, scrânciobul devenea un fel de vehicul al ascensiunii omului spre cer, simbolizând valorizarea visului uman către mai bine.