Monahia Eufrosina Grosaru – fiica Ascultării

Ajungând la Iași ca slujitor la Catedrala Mitropolitană, am bătut sfios la ușa Arhimandritului Partenie Apetrei, eclesiarhul Catedralei și totodată administrator al căminului monahal Sfântul Gheorghe. După un dialog foarte scurt și o privire pe care mi-o amintesc și acum, părintele Partenie m-a trimis la maica „Frusica” să-mi dea camera cu numărul 30 de la etajul al doilea al clădirii.

 

M-a atenționat să mă port cu atenție față de această călugăriță pe care mi-a recomandat-o ca fiind „stăpâna căminului”. Când am ajuns la ea am întâlnit o persoană cu totul obișnuită, smerită, și exa-gerat de binevoitoare. M-a condus la camera cu pricina, mi-a spus în câteva cuvinte ce am de făcut și s-a întors după puțin timp cu un rând de aș-ternuturi curate pe care le-a așezat pe patul din încăpere. Era la începutul lunii iulie, anul 1990. Mi s-a spus că voi rămâne la Catedrală până la hramul Sfintei Parascheva, adică 3 luni. Așa am întâlnit-o pentru prima dată pe maica Eufrosina Grosaru, maica „Frusica”, cum o numea arhimandritul Parte-nie, care m-a trimis la ea spu-nându-mi: „Fii atent cum vor-bești, să-i săruți mâna, ea este stăpâna aici…”. Pe drumul către oficiul maicilor, îmi făceam tot felul de gânduri. Realitatea a fost alta. Maica Eufrosina era o călugăriță desprinsă din cărțile cu zâne bune. Născută la Mălini, lângă munții Stânișoarei, cu mulți ani înaintea lui Labiș, maica Eufrosina a ales drumul mănăstirii împreună cu celelalte două surori ale ei (una călu-găriță la Polovraci și alta la Vo-rona). Tatăl lor murise la Cotu-Donului, erou pe front, iar ma-ma lor Casandra, o creștină pioasă, a purtat jugul greu al văduviei mai mult de 40 de ani, în cele din urmă călugărindu-se și ea la mănăstirea Vorona din ținutul Botoșanilor. Maica Eufrosina era la Iași de aproape 30 de ani, cu ascultarea la căminul preoțesc. Mai lucra acolo și monahia Lavrentia, mu-tată la Domnul în anul 2007, dar de fapt maica Eufrosina lucra cât pentru trei persoane la un loc. Se trezea dimineața, pe la orele 3 sau 4, își făcea pravila, iar la orele 6 era în bucătărie. Curăța toate zarzavaturile cam două ore. Făcea curățenie, ae-risea camerele și pleca să ascul-te Liturghia în fiecare diminea-ță. După slujbă continua cură-țenia la cămin, pregătea came-rele pentru oaspeți, spăla așter-nuturi și călca până seara târziu. Nu știu cum a putut rezista atâția ani în această aspră nevoință. Pe slujitorii de la catedrală i-a îngrijit ca pe proprii copii, n-a refuzat pe nimeni, n-a vorbit vreodată necuviincios, nu s-a scuzat, nu s-a ascuns în spatele cuvintelor. Părintele Partenie, punctual și sever cum era, nu i-a găsit niciodată pricină acestei călugărițe. După mulți ani de ascultare exemplară părintele o numea „stăpâna căminului”. Le-a spus acest lucru și Mitro-poliților Moldovei, acoperind-o pe monahia Eufrosina cu bine-meritate aprecieri. Într-o zi, pe când se afla în curtea Catedralei cu Mitropolitul Teoctist, maica venea din piață cu „târguieli” pentru cămin. Văzând-o de de-parte, Arhimandritul Partenie i-a amintit mitropolitului faptele acesteia, care, într-adevăr, erau meritorii. Când s-a apropiat a lăsat cumpărăturile jos și i-a sărutat mâna mitropolitului care i-a spus: „Ești încărcată ca o albină…Mi-a spus părintele că ești cea mai veche aici. „Cea mai veche în păcate!, a răspuns mai-ca cu nedisimultă modestie. „Am auzit că ești stăpâna că-minului”, a continuat mitropo-litul. „Iertați-mă, Înalt Prea Sfin-țite, sunt stăpâna păcatelor mele”. „Mi-au spus părinții că ești ca o stareță aici”, a adăugat mitropolitul. „Sunt stareță peste mătură, o păcătoasă și nimic mai mult”. A luat bagajul lăsat deoparte și s-a dus la ascultarea ei. Uluit de răspunsuri și de marea ei smerenie, mitropolitul i-a mărturisit arhimandritului: „Ca la Pateric vorbește maica asta…” . Arhimandritul Partenie a spus și el: „Viața ei este ca la Pateric, Înalt Prea Sfințite”. Peste ani mi-am dat seama că Patriarhul Teoctist, de pioasă amintire, n-a uitat întâmplările legate de maica Eufrosina. Într-o întâlnire avută cu mulți ani după ce plecase de la Iași, m-a întrebat: „Ce mai face mătușa Casandra cu fiicele ei?” Pe moment nu mi-am dat seama despre cine vorbea. „Cum să nu știi despre mătușa Casandra, se poate să-ți scape?”…M-am du-mirit repede că era vorba de mama acestei călugărițe minu-nate. A mai rămas la Iași până în anul 1993. Înainte de a pleca la Mănăstirea Slatina pentru anii de pensie, maica Eufrosina împreună cu Lavrentia, au fost invitate la Palatul Mitropolitan să servească masa la prânz cu Mitropolitul Daniel. Nu le-a venit să creadă când au auzit, iar în cele din urmă, când și-au dat seama că lucrurile erau rea-le, s-au așezat cu emoție în fața chiriarhului și au folosit cu stân-găcie cuțitul și furculița la mo-mentul festiv care încununa mai mult de 30 de ani de statornică și jertfelnică slujire. Ani la rând au povestit cum au fost chemate la prânzul arhieresc și cum au primit atâta binecuvân-tare și recunoștință. Ce-i drept, maica Eufrosina merita cu prisosință această aten-ție specială. Foarte rar se întâl-nește o asemenea călugăriță, fiică a Ascultării și Smereniei. O persoană care n-a refuzat pe ni-meni, care n-a știut să spună nu, care s-a smerit mereu, ascun-zând faptele bune într-un chivot special pe care-l trimitea către singurul și adevăratul Răsplă-titor. Iluminată de darurile Duhu-lui Sfânt, oferea uneori adevă-rate maxime ale spiritualității monahale. Și când tăcea, învăța de fapt pe cei din jur o lecție de trăire înaltă, demnă de paginile Patericului. Petrecută cu lacrimi la pro-priu, atunci când a plecat din Iași, și pomenită mereu cu sinceritate, monahia Eufrosina s-a stabilit la Mănăstirea Slatina din ținutul Fălticenilor. Deși aproape de satul natal, n-a ieșit decât rareori pe poarta mănăstirii. A continuat și acolo aceeași ascultare desăvârșită, aceleași virtuți, același veșmânt al smereniei. Lavrentia, călugărița care a ajutat-o în ultimii 30 de ani, a fost suferindă mult timp. A îngrijit-o cu mare atenție, până în ceasul din urmă, ignorând propria-i boală, și uitând de sine pentru a-l sluji pe cel aflat în suferință. După mulți ani am revăzut-o în mănăstirea pe care și-a ales-o ca popas în drumul către Cer. Am raportat în acești ani diferite persoane la ținuta, bunătatea, dăruirea și iubirea, toate inepuizabile, ale acestei călugărițe minunate, și a trebuit să remarc că astfel de oameni se întâlnesc doar de câteva ori în viață. Dumnezeu are astfel de oameni pentru a ne aminti, iară și iară, modelul pe care trebuie să-l urmăm. O astfel de cale a slujirii dezinteresate, totale, ne-o oferă la începutul mileniului al treilea, o fericită călugăriță cu numele ei Eufrosina Grosaru. Dacă cum-va rândurile acestea vor ajunge la ea, sunt sigur că nu-i vor afecta liniștea sufletească și le va privi ca pe un lucru obișnuit. Așa sunt oamenii mari, nu se încurcă niciodată cu lucruri mărunte. Arhim. TIMOTEI AIOANEI