Focurile din Joia Mare

Săptămâna Mare (Săptămâna Patimilor) este un segment de timp sacru în cea mai mare parte. Acum, mai ales în Joia Mare, se aprindeau focurile ritualice, care aveau mai mult o funcție funerară decât domestică. Focul avea, în credințele tradiționale, o simbolistică aparte care s-a perpetuat secole la rând, parte din simbolistica focului precreștin fiind preluată și în creștinism. Semnificația focului purificator și regenerator s-a extins din vestul Europei până în Extremul Orient, acest element primordial fiind perceput diferit de la o etnie la alta.

 

În Joia Mare, întâlnim focul ca un element real și simbolic distinct, față de alte momente sărbătorești, aprinderea focurilor în această zi fiind un fel de prelungire a riturilor de tranziție, a riturilor de purificare caracteristice culturilor agrariene, de la echinocțiul de primăvară, când focul se integra ceremonialelor inițiatice ale morții și reînvierii. Acum, la Joia Mare, focul avea calitatea de vehicul sau de mesager dinspre lumea celor vii către lumea morților, el fiind cel care transfera ofrandele. Dar focul a fost, în imaginarul popular, și imaginea lui Dumnezeu, aspect transferat și în ritualul bisericesc și foarte des întâlnit în practicile teologice. Avalanșa practicilor, în care era implicat focul, sporea importanța acestei zile. Înainte se credea că „morții veneau în fiecare an în această zi la vechile lor locuințe, unde așteptau până la Rusalii”, când se făceau pomeni pentru împăcarea sufletelor celor decedați (colaci, plăcinte, vase cu lapte, vin etc.). Trebuie să recunoaștem că ritologia păgână și-a pus amprenta asupra evenimentelor rituale petrecute în Săptămâna Patimilor, devenind dominantă în ziua de joi. Incinerarea simbolică a morților în ziua de joi, era de fapt o replică la ritualul creștin de înhumare simbolică. Ritualul precreștin de incinerare din Joia Mare, independent de cel de înhumare creștină din Vinerea Seacă, a fost atestat din plin pe întreg teritoriul carpatic, și cuprinde elemente distincte pentru reconstituirea incinerării practicate până în preajma începutului mileniului al doilea. Acest obicei al focurilor funerare din Joia Mare s-a păstrat până la începutul secolului al XX-lea, cutumele specifice disipându-se în modernizarea societății rurale, astăzi fiind întâlnit foarte rar în Bucovina, numai în comunitățile huțănești (mai pregnant la Moldovița). În noaptea ce precede Joia Mare, înainte de încheierea celui de al treilea cântat al cocoșilor, deci înainte de apariția zorilor, bătrânii se sculau și, din găteje strânse din timp, aprindeau focuri prin curțile caselor sau prin grădini. Acum, pentru fiecare mort din familie se aprindea câte un foc, alături punându-se câte un scăunel, o cofă cu apă, iar peste aceste adevărate ruguri funerare se dădea de pomană întocmai ca la o înmormântare. Amintim că lemnele pentru aceste focuri nu erau oarecare, ele pregătindu-se într-un anumit moment al zilei precedente de o anumită persoană desemnată de familie. Focul era ocolit în mod ritual ca orice mormânt, cu apă și tămâia aprinsă. Se credea că prin aceste practici sufletele morților erau îmbunate, ele încălzindu-se și hrănindu-se acum într-o ambianță casnică deosebită. Ritolgia focurilor din Joia Mare se deosebea de cea din zilele Mucenicilor (9 martie) sau de la Sângeorge (23 aprilie). De fapt, purificarea prin foc acum, în preajma Paștelui, viza nu numai spiritelor morților rebeli care refuzau să plece în lumea lor, devenind ostile, ci și alte personaje sau reprezentări malefice, magice cuibărite acum într-o perioadă de degradare galopantă a timpului, când lumea rămâne pentru trei zile fără ocrotitorul său, Iisus, care a fost prins, judecat și răstignit. Cultul morților din perspectiva mitologică este legat de jertfa adusă celor dispăruți care s-au identificat cândva cu destinul comunităților de neam și sătești.