De la Humor, la Rio Negro și Curitiba

Copleșit de emoții, pe calea aerului, spre un colț de rai… Mă simțeam ca în fața unui examen. Calea lungă, pe deasupra norilor, aglomerația din aeroporturi, lumea de pe lume, îmi creau un stres aparte, iar eu trebuia să mă descurc de unul singur, în drumul spre îndepărtata Brazilie. La ora 13 eram deja îmbarcat într-un avion al Companiei „Alitalia”, cu prima aterizare la Milano. Vecin de scaun, un italian plin de sine, care nu a schițat niciun gest.

 

Dar nici eu nu i-am dat nicio importanță. Priveam oceanul de nori de sub burta avionului și, din când în când, mai făceam câte o fotografie, cu toate că am fost avertizați că nu avem voie să fotografiem. Mă gândeam, în sinea mea: ce secrete puteam eu fura în acest secol al tehnicii? Timpul a trecut repede și pasărea măiastră a aterizat pe Aeroportul Malpensa din țara lui Dante. După câteva ore de așteptare, după ce m-am informat asupra terminalului spre Sao Paulo, m-am hotărât să vizitez faimosul Turn din Milano, despre care știam multe. De altfel, acest obiectiv mi-l pusesem în gând încă de la plecare, din Gura Humorului, numai că, vorba românului, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. De la aeroport până la turnul cu pricina erau peste 30 km. De aceea, m-am lăsat păgubaș, rămânând câteva ore bune să aștept cursa aeriană ce urma să mă ducă peste ocean. În acest timp, am „cercetat” locul în care mă aflam, mi-am făcut tot felul de impresii și m-am descurcat cum am putut, chiar și cu mâinile, în privința dialogului cu alte persoane. Greu, dar a venit și momentul îmbarcării într-o nouă aeronavă. Una uriașă, căreia nu i se mai vedea… coada. Când am ajuns la 11.000 de metri înălțime, mă uitam la cele două doamne de lângă mine și realizam că sunt albe la față. Nu știu eu cum arătam, dar, oricum, nu bine. La un moment dat, am adormit buștean, pentru că eram frânt de oboseală. M-am trezit, legănat puternic, fără să realizez ce se întâmplă. Unul dintre însoțitorii de bord ne-a atras atenția să ne punem centurile de siguranță. Ceva nu era în regulă, de aceea intrasem în panică. „Cutremurul” a ținut circa o oră, timp în care de pe mulți au curs șiroaie de transpirație din cauza emoției. Eram deasupra Oceanului Atlantic și un front turbulent de aer s-a „jucat” cu nava în care ne aflam. Trebuie să recunosc, cinstit, că am avut mari emoții. Nu mai trecusem prin asemenea momente, de aceea mi-am zis în sinea mea că, oricum, până jos, în ocean, nu ajung viu și nu voi avea ocazia să fac cunoștință cu rechinii. Milano – Marsilia – Barcelona, cu toată coasta Spaniei – Tanger – Casablanca – Dakar – coasta Africii – Oceanul Atlantic – Recife – Salvador – Belo Horizonte – Rio de Janiero – Sao Paulo. Se schimbase de mult fusul orar, iar la destinație am fost întâmpinat cu un soare în stil brazilian, cum nu mi-l închipuiam. Totul era colorat în sepia, cu nuanțe închise și deschise. În momentul când mi-am dat seama că trenul de aterizare a atins pământul, mi-am făcut cruce și mi-am zis în sinea mea: „bine că am ajuns”. Despre întoarcere mă gândeam, pentru moment, la vapor. O lume deosebită. Arbori de culoare verde smarald, copaci înfloriți într-un violet intens, până la roz plăcut, palmieri, bananieri; temperatura aerului, la 7 dimineața, era de 20 de grade. Și nu uitați că ne aflam în ziua de 9 februarie. Un aeroport uriaș, cu numeroase linii de zbor în diverse direcții, dotat cu toate utilitățile, până și cu capelă în interiorul lui. Din 20 în 20 de minute, de aici decolează sau aterizează câte un avion. Nefiind familiarizat cu porțile și terminalele sale, din neatenție, m-am îmbarcat într-un alt avion, ce urma să plece spre o altă direcție, la 1000 km distanță, și nu la Curitiba unde trebuia să ajung eu! În aeronavă, îmi disputam locul pe scaun cu o tânără braziliancă. Norocul meu că a observat un controlor de la îmbarcare, un negru simpatic, ce și-a dat seama de greșeală și, politicos, m-a luat de braț, conducându-mă până la ieșirea din avion. Am găsit, apoi, aeronava cu care trebuia să ajung la destinație, răsuflând ușurat că sunt pe drumul cel bun. În avion, lume pestriță, albi, negri, metiși, japonezi, chinezi și câte alte nații. După mai puțin de o oră de zbor, mă aflam la 400 km distanță, deasupra orașului Curitiba. Aterizam, cu gândul dacă mă așteaptă sau nu cineva. Emoțiile începeau să pună din nou stăpânire pe mine. Mă gândeam la domnul profesor Celestino, la ceea ce va urma. Prima grijă a fost însă să-mi recuperez bagajele. (Va urma) RADU BERCEA