Ne pustiește și ne farmecă…

Stămâna ce vine (pe 3 Prier, Aprilie, cum ar veni), la Casa de Cultură din Suceava vom avea Târgul albinarilor. A mai fost așa ceva, o dată sau de două ori până acu. Vom fi acolo. Chit că… dulce ca mierea e glonțul patriei (mai ții minte titlul ăsta de roman al lui unu’ Popescu și nu mai știu cum, de prin State. Amic cu Ilici Ilie…), iar luna de miere – Mmm!! – o păpai, hăăt!, cu amar (pardon, cu dulceață) de vreme în urmă! Da’ cine știe, poate să mai vie…

 

> Deși, deși, după lectura minunatei cărți de optimizare Euforia perpetuă / Eseu despre datoria de a fi fericit, de Pascal Bruckner – treaba cu fericirea e lucru gingaș. Îmbrățișez, cu discernământ, postulatele de profil formulate de… coche-tul, deliciosul filosof franc: …Nu suntem niciodată feri-ciți decât în mijlocul nenoro-cirii altora, în omiterea provi-zorie a ceea ce ne roade, în uitarea grijilor mari care ne întunecă frunțile… Și mai de-parte-mai departe, mai încet – tot mai încet… > Râdem și iubim pe când milioane de oameni suferă și agonizează, tot așa cum, la ora morții noastre, milioane de oameni care nu se cunosc și nu ne iubesc se vor distra și se vor bucura… Mai încet, tot mai în-cet, sufletu-mi nemângâiet… > Bucuria prietenilor noș-tri când suntem în necaz sau în doliu ne poate răni ca o in-sultă. Iar difuzarea instanta-nee pe tot globul a știrilor nu schimbă nimic: foametea de la telejurnalul de la ora 20 nu a împiedicat niciodată pe nimeni să mănânce cu poftă. Sigur, și asta dupe ce pămân-teanul, viețuitorul din noi, salivă ca… coteiul lui tata Pav-lov. Vom reveni pe traseu și cu alte… bucate… pascale… > Junele Cristi al nostru Marcu, atletul redacției, a scris, nu demult, ceva haios de pe la Lic. Sportiv. Niște chestii nașpa cu mături și muieri de oficiu. Țiu să-l în-științez (și) pe colegul meu de birou (și reavăn căsătorit, și cu origini șomuziene) că lu-crurile (și ființișoarele) s-au schimbat f. în locanta cu pri-cina Uite, miercuri, cam pe când, pe televeu, se juca me-ciul cu maika Rusia (ce fain a fost! ce de joc, ce de 3 goluri mișto încasate de ruși!), am descălecat cu interes (de ping-pong) la Sportiv. Chiar în fața sălii moderne de sport, omul de serviciu ne-a lăsat cu cavi-tățile orale f. larg deschise: echipat aproape după revistele de fashion, cetățeanul lui Bernicu de serviciu își făcea cu sârg treaba. Și mai și avea și cămașă albă și cravată la gâți! Să mor nu alta! Am în-ghițit în sec, cu tot cu cogea-mite Băișanu – su’prefect, ne-am uitat pe noi ce de pârliți vestimentar eream și… șii… – am trăit momente de umilitate & răstriște. Niște pârliți, după cum echipați de-a droanga, hî, hîî… Să, să vă spună și Fănică Săndel, amicul. Care a cam încasat-o și la tenis, hîî, hîîî !, saracu’… > Azi, te-am tot bătut la cap, e Tudor Gheorghe la Suceava, cobzarul chelios & mustăcios, risipă de geniu pre corzile lui… Ora 19. > Că ajunsei pe-acilea… Lacul lebedelor prezentat în România e de două feluri: ăla puternic purtând sigla faimosului Balșoi Teatr și o versiu-ne paralelă, uzitând de marca… coregrafică notorie; e un fel de gherilă în branșă și de colective rivale care se cam calcă pe picere. Ce vom avea mâine la Suceava, ora 19, îs meseriașii de elită de la Opera din Kiev (junime briantă și pondere covârșitoare), asezonată cu niscai… delicate și gingașe lebăduțe împrumuta-te de la chiar Balșoi Te… 500 de miare vechi biletul… > Și-n fine, mă termin tot în acorduri pascaliene… Să visăm la împlinirea simultană a idealurilor umane este o plăcută hi-meră: destinul nostru este sfâșierea, suntem hărăziți disonanței, rivalității între valorile ultime care se dovedesc ireconciliabile. Iar ce urmează mai la vale (e și finalul opului, altminteri), îmi căzu pleașcă mângâioasă la lingurică. Ai atuncilea răbdare și urmărește, cu… pacioc, până în pânzele albe. Poate vei afla, băf-too-sule!, sensul vieții, cine știe! În fine, este poate timpul să spunem că „secretul” vieții bune se află în capacitatea de a nu-ți păsa de fericire, de a nu o căuta ca atare, de a o primi fără să te întrebi dacă meriți sau dacă contribuie la împlinirea genului uman; de a nu o reține, de a nu-i regreta pierderea; de a-i lăsa caracte-rul straniu, care îi permite să se ivească în mijlocul zilelor obișnuite și să dispară în situații grandioase. > Pe scurt, de a o socoti întotdeau-na și oriunde secundară, căci nu vine niciodată decât în legătură cu altceva. Ș-atunci, atunci, ce-i de făcut? Vorba cercetașilor sovietici… Ni-mic! Șezi blând, trăiește, păti-mește, iarba își vede de treaba ei și crește. Ș-o să ai și tu parte. Remediul?! Unul singur, ia’n ascultă comanda la Pascal… Fericirii propriu-zise îi putem prefera plăcerea ca scurt extaz furat mersului lucrurilor, veselia, beție ușoară care însoțește desfășurarea vieții, mai ales bucuria, care presupune surpriză și înălța-re. Căci nimic nu se compară cu irumperea în viață-ne a unui eveniment sau a unei ființe care ne pustiește și ne farmecă. Întotdeauna sunt prea multe de dorit, de descoperit, de iubit… Mie-mi spui?! (Di Bi)